Tehnicile de recrutare a informatorilor dezvoltate de Securitate la sfârșitul anilor 1950 nu erau deloc sofisticate. Șantajul era cheia, dar nu întotdeauna oamenii cedau. O femeie care s-a săturat de avansurile și șantajul practicat de un maior a spus totul americanilor. Urmarea, doi securiști de frunte au fost arestați în Germania.
O româncă stabilită în Statele Unite și căsătorită cu un ofițer american a aterizat în august 1957 în Germania. Dorea să ajungă cât mai repede în România ca să-și viziteze familia rămasă în țară, la București. La Consultatul SUA din München i s-a spus că trebuie să facă cerere pentru a obține viza de România tocmai la Consulatul român din Londra din cauză că România nu avea în Republica Federală a Germaniei decât o Misiune Comercială la Frankfurt pe Main.
Femeia a trimis inițial o cerere scrisă și a așteptat răspuns. Nu mică i-a fost mirarea când în loc de viză a primit o scrisoare oficială după câteva luni în care i se cerea să vină personal la consulat. Neavând ce face, a plecat în ianuarie 1958 în Anglia unde s-a întâlnit cu consulul României și cu încă un bărbat. Cei doi i-au cerut pașaportul american și i-au aprobat viza de ședere în România pentru o perioadă de 30 de zile.
Bărbatul care îl însoțea pe consul i-a spus româncei că și el va fi în februarie la București și dacă vrea să-l vadă poate să sune la numărul de telefon 73314. De cum a ajuns la București, ea a trebuit să înfrunte hărțuiala bărbatului care s-a dovedit ulterior a fi maior de Securitate.
Vin și victorie
Înainte cu câteva zile de a pleca din România, femeia a fost sunată de o persoană din Ministerul român de Externe care s-a prezentat ca sunând din partea bărbatului de la Consulatul din Londra. A fost întrebată ce impresie i-a făcut România și a invitat-o la birou să stea de vorbă. Cum femeia a refuzat, maiorul de Securitate a sunat-o el însuși să o invite la un „social drink” și ea a acceptat.
Securistul a venit să o ia de acasă într-o mașină luxoasă, condusă de un șofer și a dus-o în apartamentul său somptuos de pe strada Roma. Tot pe strada Roma, Securitatea a vea o casă conspirativă la numărul 48. Odată ajunși în apartament, bărbatul a îmbiat-o cu o sticlă de vin, însă când să o deschidă și pe a doua, femeia a refuzat să mai bea.
Omul a trecut atunci la pasul următor. A invitat-o la dans pe muzica care se dădea la radio. Sătulă de avansuri, ea a încercat să se scuze spunând că trebuie să plece acasă pentru că are o petrecere în familie. Credea că scapă? Securistul s-a autoinvitat și a luat cu el două sticle de vin. A fost și ultimul care a plecat de la chef, în jurul orei 2.00 noaptea.
Cu vin sau fără vin, maiorul de Securitate încerca să-și atingă scopul, cel puțin cel profesional. A apelat la sentimentele patriotice ale femeii și a menționat mult așteptata victorie a comunismului în încercarea de a o convinge să spioneze pentru el în Republica Federală Germană. Nu a uitat să-i aducă aminte că, în caz de refuz, familia ei va avea mari probleme. Dacă accepta, rudele ei o vor duce bine în țară. A instruit-o cum să îi dea un răspuns.
Odată ajunsă în Germania, românca de 37 de ani, care locuia temporar în Worms nu departe de Manheim, trebuia să trimită o scrisoare familiei care oricum urma să fie interceptată de Securitate. Scrisoarea trebuia să înceapă cu „Salutări tuturor prietenilor noștri” dacă ar fi acceptat să fie informatoare și cu „ Salutare celui mai bun prieten” dacă dorea să se mai gândească la propunere. În cazul în care ar fi fost de acord, prima întâlnire dintre ea și securist trebuia să aibă loc pe 29 aprilie 1958 în gara centrală din Manheim. A avertizat-o totodată să nu discute cu nimeni despre această chestiune, pentru că Securitatea îi știa adresa din Worms și ar fi venit după ea.
Scrisori codificate
Neavând ce face, femeia a acceptat și în ziua stabilită s-a întâlnit cu un agent de legătură. I s-a cerut să semneze un acord că va lucra pentru Republica Populară Română, a primit 100 de mărci pentru cheltuieli și un nume de cod. Primul ei raport urma să fie înmânat unei persoane la oficiul poștal de lângă gara din Worms pe 1 mai 1958 la ora 14.10. După ce ar fi înmânat raportul, trebuia să meargă la Cafe Kunkel pe Wilhelm –Leusohner Strasse 9 unde se va întâlni cu o altă persoană.
La cafenea s-a întâlnit chiar cu securistul amator de vin, a primit un plic și au stat de vorbă aproape o oră și jumătate. Sarcinile care i se dăduseră aveau ca țintă Armata americană, având în vedere că femeia era căsătorită cu un ofițer al acesteia. Tot la această primă întâlnire i s-a cerut să semneze o declarație că este de acord să lucreze pentru Securitate, dar femeia a refuzat precizând că îi este teamă de autoritățile americane. Au stabilit o nouă întâlnire pentru data de 9 mai când securistul i-a dat 800 de mărci, au discutat depre întâlnirea fixată pentru 14 iunie și au stabilit un sistem de a comunica codificat.
În cazul în care nu putea ajunge la această întâlnire, ea trebuia să telegrafieze un mesaj în care să scrie că fratele ei, menționat doar cu porecla, este grav bolnav. Aceasta însemna că întâlnirea se amână. Totodată, românca trebuia să trimită familiei scrisori în care să comunice codificat cu securistul. Dacă în aceste scrisori ar fi subliniat data, însemna că totul a mers bine în activitatea informativă și nu existau motive de îngrijorare. Dacă sublinia formula de salut, însemna că avea ceva important să comunice și trebuia să-l contacteze pe X. Dacă sublinia semnătura, însemna pericol și nu mai putea fi contactată.
Femeia s-a mai întâlnit ulterior, la capătul vestic al podului de pe Ebertstrasse, la patru minute de mers pe jos de cafenea, cu agentul de legătură cu care se văzuse inițial în gară. L-a urmat pe agent până la capătul celălalt al podului unde i-a livrat un material care ajungea în final la Misiunea Comercială din Frankfurt pe Main. De aici, informațiile ajungeau în Berlinul de Est și apoi în România pe microfilme sau emulsii de celuloid amestecate cu poșta de curierat. Informațiile importante erau trimise prin radio.
Spionii români erau filați
După ce a lăsat materialul, s-a întâlnit cu maiorul de Securitate din nou la Cafe Kunkel pentru a primi alte instrucțiuni. La scurt timp cei doi securiști au fost arestați. Ce nu știau ei era că, imediat ce a ajuns în Germania, după vizita în România, ea le-a spus tot americanilor.
Pe 9 mai 1958, serviciile americane de informații au decis să stopeze operațiunea și i-au informat pe nemți. Cei doi securiști au fost arestați pe 18 iunile 1958. Nu e de mirare că au fost reținuți așa ușor pentru că, așa cum spunea unul dintre ei la interogatorii, au fost informați de la București că serviciile de contrainformații din Vest nu prezintă niciun risc.
Cei doi maiori, sunt conform lui Mihai Pelin, autorul cărții Culisele Spionajului Românesc, Constantin Horobeț și Ștefan Ciuciulin, iar femeia se numea Elena Măgherușan, căsătorită Elena Sykes, nume consirativ Nelly. Constantin Horobeț este maiorul care s-a autoinvitat la petrecerea din familia Elenei. Primele documente primite de Horobeț de la Nelly au fost trimise lui Ion Mihai Pacepa, șeful Misiunii Comerciale din Frankfurt pe Main. Horobeț a fost condamnat la doi ani și șase luni. Șeful lui Horobeț era colonelul Aurel Moiș, cunoscut pentru faptul că distrus rezistența anticomunistă din Munții Banatului.
În timpul anchetei, maiorul cu care s-a întâlnit femeia la București a admis că este ofițer de informații și a dat și numele celuilalt coleg. Ambii erau maiori și aveau acoperirea de reprezentanți comerciali. El era șeful Diviziei Anglia /SUA, iar celălalt responsabil cu sarcinile de spionaj în Germania și Austria. După interogatorii, anchetatorii nemți și americani și-au făcut o imagine clară a modului de operare și organizare a Securității.
Cei doi au dat și numele și descrierea câtorva colegi din Germania. Printre aceștia, un căpitan din Direcția I care între 2 octombrie 1955 – iulie 1958 lucrase la Misiunea Comercială din Frankfurt. Înainte fusese secretar III al Ambasadei României din Berlinul de Est. A intrat în securitate în 1950 și în 1953 a făcut școala de securitate de la Meșcerino, URSS. Vorbea engleză, germană și sârbă. Șeful acestuia, un maior, fusese anagajat al diviziei de cadre a CFR până în 1949, apoi a făcut armata la Regimentul 2 Artilerie Galați și în 1950 școala de ofițeri politici de la Beiuș. Apoi a urmat cursuri de contraspionaj la școala Securității din Snagov și între 1954 și 1955, Meșcerino. Un locotenent, care vorbea maghiara și germana, era din decembrie 1956 reprezentantul Mașinimport la Misiunea Comercială.
Varianta Securității
La anchetă, maiorul amator de chefuri a declarat că a întâlnit-o pe femeie în casa fratelui ei din București la începutul lui februarie 1958 unde a fost invitat la o petrecere la care mai erau 30 de oameni. S-a mai întâlnit cu ea de două ori în București, de fiecare dată în casa fratelui ei care era profesor de educație fizică. El și maiorul au jucat de câteva ori handbal la Sala de sport Floreasca, iar propunerea de a o întâlni a venit chiar din partea fratelui.
Maiorul a locuit între 1922 (n.r. – probabil și data nașterii) și 1940 în Leordeni, județul Iași, împreună cu părinții și cei 12 frați și surori. Părinții se numeau Ilie, născut în 1893, și Maria, care la data arestării lui avea 60 de ani și trăia în Vlădeni, județul Iași. În Leordeni a urmat școala primară timp de șase ani. Din 1940 până în 1945 a locuit pe Strada Sărăriei nr. 21 din Iași, oraș în care a făcut și liceul, apoi s-a mutat în București, pe Strada Viitorului. Din 1945 era angajat al Ministerului Comerțului. Între 1943 și 1945 a fost sergent în Compania a 9-a, Regimentul 2 Antiaeriană.
El a fost anchetat, în limba română, timp de trei zile, între 18 și 21 iulie 1958. Povestea pe care le-a livrat-o anchetatorilor era că este oficial al Misiunii Comerciale din Frankfurt și reprezenta Biroul de Control al Mărfurilor din Ministerul Comerțului de la București, fiind angajat ca director adjunct al acestui birou în subordinea unui inginer, șeful Serviciului de Organizarea Muncii. Venise în Germania pentru a achiziționa piese de mașini, unelte și pentru a aranja un export de grâne din România spre Germania.
În RFG a ajuns pe 26 aprilie 1958 însoțit de șeful lui, inginerul, care venise să încheie contracte cu diferite firme germane din industria lemnului, uleiului vegetal, să exporte fructe din România și să importe utilaje și produse chimice. Trei zile mai târziu a plecat cu trenul din Frankfurt la Manheim pentru a încheia un contract cu firma Mueller, o fabrică interesată să importe mazăre din România.
Prima misiune a celui de-al doilea maior era să se întâlnească pe 20 iulie 1958 la ora 18.00 cu un agent activ în Titisee, nu departe de Freiburg, pentru a discuta posibilitatea să penetreze Centrul Cultural Român. Apoi, printre alte misiuni și întâlniri cu informatori și agenți, trebuia să încerce să reactiveze ca agent o doamnă divorțată din München. Înainte de a pleca definitiv din țară, ea fusese racolată de maior ca informatoare pentru a urmări activitatea unui om de afaceri german în România. În cartea sa, Mihai Pelin se întreabă care era misiunea lui Ciuciulin în Germania. Probabil acest document lămurește chestiunea.
După ce au vizitat fabrica trei sferturi de oră au plecat la gară. Aici, colegul lui a intrat într-un restaurant și el a rămas pe peron, iar în jurul orei 15.30 -15.45 și-a văzut colegul cum se plimba prin fața gării însoțit de o femeie. Apoi au plecat spre Worms unde aveau de gând să viziteze o moară. Până să ajungă la moară au intrat în Cafe Kunkel. După vreo oră și jumătate colegul său a plecat și el s-a întâlnit cu femeia. A spus că nu i-a oferit niciun ban și nici nu i-a cerut să-i furnizeze vreo informație, ci doar au vorbit despre starea de sănătate a fratelui ei și au plănuit o excursie în Italia și Franța.
Pe 9 mai, chiar când americanii deciseseră să pună capăt operațiunii, însoțit de celălalt coleg a ajuns iar la Worms, de data aceasta cu mașina. S-au plimbat prin oraș până au ajuns lângă gară unde din întâmplare au întâlnit-o din nou pe femeie. Pe 18 iulie, la ultima întâlnire cu românca, înainte de a fi arestați, au mers din nou la Worms ca să încheie contractul cu moara respectivă, denumirea morii fiind furnizată de șeful Misiunii Comerciale. Pe când stătea în gară, a văzut-o pe femeie cu colegul lui intrând în Cafe Kunkel.
Săracii securiști
În momentul arestării celor doi, la Misiunea Comercială din Frankfurt 12 dintre cei 15 angajați erau de la Securitate, gradele lor variau de la plutonier major la maior. Cei aleși să lucreze în astfel de reprezentanțe erau dintre cei mai calificați oameni ai serviciilor secrete românești. Cu toate acestea, unul dintre cei doi arestați a spus că securiștii care lucrează în legații sau misiuni comerciale sunt ușor de abordat pentru că sunt săraci și strâng bani să-și cumpere tot felul de bunuri cu care să se întoarcă acasă: ceasuri, televizoare, frigidere, haine.
Pentru a strânge bani, aceștia refuzau să mănânce în restaurante. Acest tip de oameni, a mai zis el, sunt ușor de recrutat și ar oferi informații valoroase doar dacă li se dau ceasuri, haine și alte cadouri scumpe pe care ei nu pot să și le cumpere în România. Tocmai de aceea, le-a spus americanilor că serviciile lor de informații nu ar trebui să se teamă să îi abordeze pe săracii Securității care în Germania dădeau impresia că li se lipește stomacul de șira spinării, iar în România își etalau bunurile luate de acolo.
În raportul întocmit în urma interogatoriilor se arată că Securitatea, spre deosebire de alte servicii similare din blocul sovietic, lucra cu metode depășite și parțial neprofesioniste, similare cu cele bulgărești, dar diferite total de cele din alte state comuniste. Graba cu care încerca să stabilească rețele eficiente de informatori și lipsa personalului calificat duc la erori. Mai mult, una dintre erorile majore era că românii credeau că serviciile de securitate din Germania nu erau suficient de active.
Conform lui Mihai Pelin, în iunie 1959, Pacepa i-a preluat prin schimb de captivi pe Horobeț și Ciuciulin de la Curtea de Casație din Germania și i-a dus la aeroportul din Frankfurt. Dintr-un raport al ofițerului Emanuel Zaides, care a asistat la operațiunea de schimb și transfer, Horobeț l-a scuipat și înjurat pe Pacepa, acuzându-l de deconspirarea sa. Ancheta Securității l-a scos nevinovat însă pe Pacepa, cel care ulterior avea să fugă în SUA.