Episodul IX. Colaborarea cu Securitatea, pierdere de vreme. Nu sunt câine să te urmez!

Un sucevean a refuzat să fie informatorul Securității și să dea rapoarte despre doi ingineri germani, colegi de șantier. Un altul trebuia să strângă informații despre membrii din München ai Buchenlanddeutsche, asociația etnicilor germani din Bucovina.

Ofițerii americani au întocmit pe 1 septembrie 1970 un raport în urma informațiilor pe care le obținuseră la München de la un român pe care Securitatea încercase să-l racoleze ca informator. Bărbatul a fost contactat de două ori la locul de muncă, dar și telefonic și i s-a cerut să ofere informații despre inginerii vest-germani cu care lucra. Ofițerul i-a oferit bani și s-a arătat dispus să-i ajute soția să viziteze Germania Federală. În plus, a făcut apel și la patriotismul românesc pentru a-l determina să devină informator.

Potențialul informator lucra alături de doi ingineri din Germania cu care ocazional ieșise la un local unde au băut câteva beri. Această relație de amiciție l-a adus în atenția Securității pe sucevean, mai ales după ce sfârșitul lui mai sau începutul lui iunie 1968 omul i-a invitat pe nemți acasă.

Imediat după această vizită, directorul întreprinderii la care lucra a venit pe șantier și l-a întrebat unde ar putea sta de vorbă separat. Subalternul a sugerat că ar fi foarte bine să vorbească chiar acolo unde se aflau, dar directorul [pasaje întregi din document nu sunt publice] că Securitatea dorește ca el să devină mai prietenos cu cei doi ingineri străini și chiar să încerce să găsească o metodă să le pună câteva întrebări pe care urma să le primească.

Primul contact

După această întâlnire, suceveanul a fost contactat de un ofițer de Securitate, un căpitan în vârstă de aproximativ 35 de ani, 1.70 m, 60 kg și păr negru dat pe spate. I-a spus acestuia că el nu are rețineri să discute despre relația sa cu cei doi colegi doar pentru că simte că nu este nimic de ascuns și că nu se întâmplă nimic extraordinar. Mai mult, considera că aceștia nu sunt spioni, așa cum credea Securitatea, și a dat de înțeles că nu dorește sub nicio formă să devină informator.

Căpitanul i-a spus că vor mai discuta și conversația a luat sfârșit, nu înainte de a-i explica bărbatului că dacă se vor întâlni în public să se facă că nu-l cunoaște. După aproximativ trei zile de la prima întâlnire, ofițerul l-a sunat la șantier și i-a cerut să se întâlnească din nou. Deloc încântat de acest fapt, omul a fost de acord. A primit următoarele instrucțiuni: trebuia să meargă în centrul orașului la o anumită oră și să pretindă că se uită la o anumită vitrină a unui magazin; atunci, ofițerul va trece ca din întâmplare pe lângă el și apoi trebuia să-l urmărească pe securist la o anumită distanță până la o clădire în care vor intra.

Când a auzit ce trebuie să facă, suceveanul i-a răspus căpitanului de Securitate că nu este câine care să-și urmeze stăpânul și că planul este de neacceptat, apoi a sugerat ca ofițerul să-l viziteze acasă. Această soluție nu a fost însă pe placul securistului care a considerat planul ca fiind inacceptabil. Astfel că locul de întâlnire rămânea tot șantierul, unde securistul nu prea dorea să-și facă simțită prezența.

A doua întâlnire dintre cei doi a început cu felicitări din partea ofițerului în legătură cu munca bărbatului, dar încet, încet, discuția a fost direcționată către viața privată a acestuia. După această aparentă conversație pe lângă subiect, căpitanul l-a chestionat din nou despre discuțiile pe teme politice pe care le-ar fi putut avea cu cei doi ingineri nemți.

Bărbatul a precizat că nu discută nimic despre politică. În plus, i-a spus ofițerului că inginerii l-au întrebat dacă prietenia cu ei, fiind străini din Occident, nu îi cauzează neplăceri. Securistul a părut foarte interesat de acest subiect, iar bărbatul a continuat spunând că le-a zis colegilor germani că cetățenii României pot vorbi cu oricine doresc. Căpitanul a apreciat că răspunsul dat este corect, dar apoi a apelat la simțul patriotic al suceveanului căutând să afle dacă cei doi ingineri din Germania sunt sau nu spioni. La această cerere, bărbatul a repetat că nu vrea să lucreze ca informator pentru Securitate.

Un NU categoric

Imediat, ofițerul i-a arătat că știe despre refuzul pe care l-a primit soția sa de a vizita Germania Federală și a adăugat că poate schimba decizia. Pentru ca soției să-i fie permisă plecarea, bărbatul trebuia să continue să socializeze cu germanii. A fost instruit că era mai eficient să se întâlnească cu ei atunci când se consuma alcool, pentru că nemții, băuți fiind, ar fi dezvăluit informații.

A explicat căpitanului că nu-și permite financiar să-și scoată colegii din Germania foarte des la băut, dar acesta i-a răspuns că îi va da bani pentru a acoperi cheltuielile și că nu trebuie să dea socoteală pentru acestea. Cum ofițerul avea răspuns la orice, i-a spus că se va gândi, moment în care securistul i-a cerut să se întâlnească din nou după câteva zile. Apoi s-au despărțit, nu înainte de a i se atrage atenția că nu are voie să discute cu nimeni despre ce au vorbit.

Odată ajuns acasă, bărbatul a discutat pe îndelete cu soția. Aveau de gând să plece definitiv din țară, așa că decizia finală a fost de a nu colabora cu Securitatea. Știau că, dacă va lucra pentru Securitate, nu li se va permite niciodată să se stabilească legal în Germania. Mai mult, plecarea definitivă era mai importantă decât o simplă vizită a soției în Germania.

La trei zile după această discuție, căpitanul l-a sunat din la șantier pentru a stabili o nouă întâlnire. Bărbatul a răspuns că nu are rost să se mai întâlnească și că decizia sa finală este fără echivoc: Nu! Căpitanul i-a cerut totuși să se mai gândească, dar suceveanul i-a răspuns că ar fi o pierdere de vreme, moment în care legătura telefonică s-a întrerupt. Ultima dată, înainte de a pleca din țară, îl văzuse pe căpitan la Poliția din Suceava în februarie 1969.

O vizită neanunțată

Într-un alt raport din 16 martie 1970 întocmit la München, un alt sucevean detalia cum a fost abordat de Securitate pentru a-l convinge să devină informator. La începutul lui noiembrie 1969, fusese vizitat acasă de un securist în haine civile. Acesta venise neanunțat și nici nu arătase vreo legitimație. În schimb, avea un dosar cu toate datele despre el și soție, mai ales că omul făcuse cerere să plece definitiv din România în Germania.

Ofițerul l-a chestionat în legătură cu șansele de a-și găsi de muncă odată ajunși acolo, dar era curios și de motivația din spatele cererii de plecare. A explicat apoi celor doi soți că societatea românească are multe beneficii de oferit și că nu înțelege dorința de a-și petrece restul vieții în Germania Federală. Apoi, a scos o hârtie din dosar și l-a întrebat pe sucevean despre cumnatul său care venise în vizită din Germania în 1967.

 

Securistul știa că acesta lucra la poliția din München, în ciuda faptului că omul nu menționase acest fapt nimănui. El aflase de de la cumnatul său că pașaportul nemțesc nu avea inclus asemenea informații. După o oră de întrebări, securistul a observat că soția pregătea cina și a plecat, nu înainte de a preciza că poate fi contactat în noua clădire a Miliției din Suceava aflată lângă spital și stadionul de fotbal.

La sfârșitul lui noiembrie 1969, securistul a venit din nou neanunțat în vizită. I-a dat de înțeles că știa că bărbatul, în timp ce lucrase pe șantiere între 1960 și 1968, a avut acces la materiale confidențiale despre drumurile și podurile din zona Bucovinei. Omul i-a răspuns elegant că aceste proiecte la care a avut acces nu mai sunt date confidențiale din moment ce apar pe toate hărțile turistice. Secursitul nu l-a contrazis și nici nu a mai continuat subiectul.

Asociația nemților bucovineni, în vizor

Apoi a trecut la alt subiect: etnicii germani plecați din România, stabiliți la München și care fac parte din organizația Buchenlanddeutsche. Bărbatul a precizat că nu are nici un contact în această organizație, dar securistul i-a propus să adune informații despre acest grup, despre nemulțumirile afișate de membrii săi și să afle cine dintre aceștia vrea să se întoarcă în țară.

Înainte să plece, securistul a mai spus că îl va mai contacta în ianuarie 1970. Cum cererea de plecare din țară a fost aprobată în decembrie 1969, întâlnirea nu a mai avut loc. În raportul americanilor se arată că suceveanului nu i s-a cerut să semneze vreun acord de colaborare și nici nu se aștepta la recompense financiare pentru efort. Toate informațiile aveau să fie strânse discret și livrate când ar fi venit în vizită la Suceava, iar contactul urmând a fi inițiat de Securitate imediat ce ar fi ajuns în oraș.

Buchenlanddeutsche sau Bukowinadeutschen este denumirea dată etnicilor germani care au trăit în Bucovina între 1780 și 1940. Pactul Molotov–Ribbentrop semnat între Germania nazistă și Uniunea Sovietică avea o anexă prin care zeci de mii de etnici germani din Bucovina ocupată de sovietici au fost relocați. În 1945, pe măsură ce frontul se apropia alte câteva mii au plecat din Bucovina, această evacuare punând capăt prezenței etnicilor germani în zonă.

data-matched-content-ui-type="image_stacked"

ADRIAN MOGOȘ

Adrian Mogoș este jurnalist freelancer, membru al Centrului Român pentru Jurnalism de Investigație www.crji.org și al International Consortium of Investigative Journalism www.icij.org. În cadrul ICIJ a făcut parte din echipa de jurnaliști a proiectului Offshore Leaks. A fost timp de opt ani șeful Departamentului Investigații al cotidianului Jurnalul Național. A primit bursele Balkan Fellowship for Journalistic Excellence și Milena Jesenská - Institute for Human Sciences din Viena. Pentru activitatea jurnalistică a fost premiat cu: CEI-SEEMO Award, Kurt Schork Award și mențiune specială Global Shining Light Award. Una dintre investigațiile pe care le-a coordonat a fost inclusă în UNESCO Global Casebook for Investigative Journalism, iar o alta a primit din partea juriului European Press Prize apreciere specială.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.