În anii ’50 Securitatea era văzută de către americani ca o instituție de amatori. Dacă pe plan intern aresta și omora pe capete românii care se opuneau regimului, pe plan extern se făcea de rușine. Serviciul de Informații al Armatei Americane avea o sursă care lucra în Securitate și explicase amănunțit organizarea și modul de operare al acesteia.
Într-un raport de aproape 200 de pagini întocmit în 1958 de ofițerii americani la Stuttgart erau incluse și numele a aproape 150 securiști și informatori. Aceștia erau descriși în cel mai mic detaliu. Cele mai multe dintre aceste nume, atâtea câte sunt menționate, nu apar pe lista angajaților Securității publicată pe site-ul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Sediul Ministerului de Interne căruia i se subordona Securitatea avea sediul într-un bloc aflat între Strada Ministerului și Strada Kirov, actuala Dem. I. Dobrescu.
Conducerea era asigurată de gen. lt. Alexandru Drăghici care îl avea ca prim adjunct pe gen. mr. Gheorghe Pintilie. Ceilalți doi adjuncți erau generalii de brigadă Ion Șerb și Ion Mureșan. Instituția era compusă din nouă direcții operaționale:
Direcția I Informații
Direcția II Contrainformații
Direcția III Antisubversivă
Direcția IV Contrasabotaj
Direcția V Contrainformativă în Armată
Direcția VI Contrainformații în Transporturi
Direcția VII Verificație și Filaj
Direcția VIII Anchete
Direcția IX Securitatea Membrilor Guvernului.
Direcția I era condusă de generalul de Mihai Gavriliuc și avea sediul pe Strada Kirov într-o clădire în care fuseseră studiourile Sahia și era împărțită în nouă servicii, țările de interes fiind Germania, Austria, Statele Unite, Anglia, Franța, Italia, Elveția, Belgia, Olanda, Luxemburg, Grecia, Turcia și Israel.
Personalul unuia dintre aceste servicii considerat cel mai important al Direcției, Serviciul 7 – Exploatarea Informațiilor, era alcătuit, cu excepția comandanților, numai din profesori de istorie, economie, științe politice, geopolitice și geografie. Aceștia aveau sarcina să monitorizeze publicațiile și emisiunile radio din alte țări și le era interzis să aibă contacte cu angajații altor servicii.
Serviciul 1 avea ca obiectiv să culeagă toate informațiile legate de emigranții români cu familii sau rude care trăiesc în țară, de organizațiile sau partidele acestora din toate țările capitaliste. Securitatea era interesată de planurile pe care aceștia le-ar putea pregăti împotriva României, de legăturile cu organizațiile internaționale pentru refugiați, de revistele și ziarele pe care le publicau și dacă cei din diaspora recrutează agenți de spionaj pentru misiuni în România.
Acest Serviciu trebuia să afle cum sunt organizate activitățile de propagandă împotriva României și să identifice rețele legale sau ilegale de emigranți care trimit bani, pachete și scrisori rudelor din țară. O importanță deosebită era acordată conexiunilor dintre grupurile de emigranți și acțiunilor subversive din România, emigranților ce doresc să-și scoată rudele din țară, sau celor care în Occident nu un loc de muncă sau bani, ori lucrează în fabrici de interes pentru Securitate.
Trei consilieri sovietici care erau atașați pe lângă Direcția I conduceau de fapt operațiunile. În schimb, românii aveau senzația că ei sunt șefii, însă toate comunicațiile treceau pe la sovietici, iar informațiile obținute de români trebuiau verificate la Moscova. Sovieticii nu făceau verificări asupra informatorilor și au înștiințat Securitatea că în acest domeniu va opera pe cont propriu.
Misiunea acoperiților
Politica standard pentru agenții care operau în alte țări era acoperirea diplomatică. În acei ani, România nu avea ambasadă în Republica Federală Germană (RFG), oficialii comuniști și securiștii fiind grupați în jurul Misiunii Comerciale din Frankfurt pe Main. Ernst Filip sau Ernst Philip, maior de Securitate, era șeful Misiunii, dar sursa nu știa cărei direcții aparține acesta. Era un tip îndesat, avea aproximativ 50 de ani și știa toți agenții români implicați în acțiuni în Germania.
Când un agent era trimis în Germania și apărea vreo problemă legată de acoperirea sa, acesta trebuia să înștiințeze imediat Misiunea și să folosească legătura telefonică directă pe care aceasta o avea cu Bucureștiul. Acoperirea securiștilor de rang înalt era cea de inspector administrativ. Odată asumată această acoperire de către un ofițer, acesta nu mai putea să folosească și alte acoperiri cum ar fi cele de curier, consul, secretar al ambasadei sau atașat.
Ofițerul le-a mai spus ofițerilor americani că atunci când a fost înștiințat că va călători în Germania, în aprilie 1958, a fost chemat la birou de șeful Direcției. I s-a spus că trebuie să-și facă poze de pașaport pentru că va călători cu nume de cod. Agenții trimiși în țări în care li se cunoștea identitatea de către serviciile de informații își făceau poze speciale pentru pașapoartele folosite cu numele de cod.
Securitatea avea fotografi specializați care modificau fizionomia agenților folosind lumini speciale. Li se pieptăna părul altfel, li se puneau diferite substanțe în gură sau li se făcea injecții în maxilar sau mandibulă pentru mărirea obrajilor sau a bărbiei. Pașapoartele cu nume de cod puteau fi cerute și ambasadelor din România ale statelor din blocul comunist. Acestea ofereau imediat documentul, dar își asumau și riscuri. Dacă un român folosea un pașaport cehoslovac și era implicat într-o problemă în țara în care opera, statul care emisese pașaportul își asuma responsabilitatea pentru acea persoană și încerca să rezolve problema. Aceste pașapoarte erau înmânate pe baza unor acorduri comune între statele din blocul sovietic.
Sursa americanilor din Securitate le-a dezvăluit capitaliștilor că fusese instruită să nu primească materiale scrise de la informatorii pe care i-ar fi recrutat în RFG, orice informație trebuind memorată. Principala caracteristică a informatorului ce urma a fi recrutat era ca acesta să aibă rude în România. Din experiență, se arată în raportul americanilor, Securitatea a învățat că informatorii sunt mai de încredere și mai conștiincioși dacă există o presiune asupra lor legată de familie.
Inițial, informatorii ar fi lucrat pentru bani, urmând apoi a fi convertiți să lucreze pentru „pacea lumii” fără a mai fi plătiți. Acest program funcționa din 1956 când sursa americanilor a început să lucreze pentru Direcția I.
Casa din Roma
În acei ani, securiștii rareori foloseau case conspirative când se întâlneau cu informatorii de teamă că în cazul în care un agent era prins nu ar fi putut să scape de materialele compromițătoare. Astfel că întâlnirile cu informatorii aveau loc în parcuri, pe străzi, restaurante sau în clădiri unde era un trafic continuu.
Agenții americani aveau date certe despre o casă conspirativă a Direcției I de pe Strada Roma nr. 48 din București. Aceasta putea fi folosită numai după obținerea în prealabil a unei autorizații de la șeful Direcției. Nici un lucrător al acesteia nu avea permisiunea să folosească locul fără aprobarea directă a șefului Direcției.
Dacă într-o perioadă de doi ani informatorul nu aduceau informații de valoare, Securitatea nu se mai folosea de el. Era instruit să nu spună nimănui că a lucrat pentru serviciile secrete românești. I se atrăgea atenția că dacă va face dezvăluiri legate de munca de informații, Securitatea îl va discredita și compromite. Numele real al informatorilor era cunoscut doar de trei, patru ofițeri din direcție, în rest era folosit doar numele de cod.
Nu exista o politică pentru plata informatorilor, plata se făcea la recomandarea agentului care a făcut recrutarea sau a celui de legătură. Șeful de serviciu decidea asupra sumei. Dacă informatorul nu dorea bani, i se dădeau bijuterii și haine. Înainte de a fi recrutați erau verificați pe o perioadă cuprinsă între două luni și trei ani și se stabilea cea mai bună metodă de abordare. Pentru a justifica banii primiți de la Securitate informatorul trebuia să aibă o poveste de acoperire, în general că a câștigat la loterie sau că a primit bani de la rude.
Agentul și informatorul aveau o parolă și semne de recunoaștere. Informatorul era instruit să aibă cravate de diferite culori, o batistă pusă într-un anumit mod la buzunarul de la piept, să aibă un ziar local în mână sau în buzunarul pardesiului. Informatorul care avea de furnizat o informație ce trebuia înmânată înainte de întâlnirea prestabilită, trebuia să trimită legației române ori pe adresa agentului de legătură, dacă o cunoștea, din zona în care opera un ziar sau o felicitare anume.
Cum circulau informațiile
Curierii folosiți de Securitate erau în general din Ministerul de Externe și circulau numai în echipă de doi. Ambii aveau pașaport diplomatic și nu aveau voie să aibă arme. Înainte de a pleca din București se trimitea o telegramă ambasadei sau legației despre data sosirii acestora. Curierii se întâlneau întodeauna cu membrii ambasadei sau legației numai în gări sau aeroporturi. Atunci când călătoreau cu trenul, o făceau numai la vagon de dormit. Sursa le spunea ofițerilor americani că era imposibil să determini care dintre curieri erau securiști și care nu, singura metodă de a afla fiind punerea sub supraveghere imediat ce intrau în țara respectivă.
În RFG, curierii sunt instruiți să transporte informații secrete pe film. Această metodă era folosită numai în Germania de agenții desemnați pe lângă Misiunea Comercială care nu aveau imunitate diplomatică. Filmul era ascuns într-un ceas de mână sau în buzunarul interior din stânga al hainei. Când aveau asupra lor filmele și trebuiau să le dea unei persoane pe care nu o cunoșteau sau de care nu erau siguri că o pot identifica, curierii mergeau la locul de întâlnire cu mâna dreaptă înfiptă în acest buzunar, pentru că astfel filmul putea fi ușor distrus.
Nu exista o școală de curieri, un curier tânăr era arondat unuia cu experiență până învăța cum merge treaba. Rutele folosite de curierii români în diferite state occidentale durau câteva zile, în cazul SUA și Anglia chiar și 12:
București – SUA: București, Copenhaga, New York, Washington DC, avion
București – Anglia: București – Budapesta, Viena, Berna, Paris, Bruxelles, Haga, Londra. La întoarcere Londra, Paris, Viena, Budapesta, București. Cu trenul, dar se foloseau și rutele aeriene
București – RFG: București, Berlinul de Est și apoi din Berlinul de Vest la Frankfurt, avion
Spionii de peste ocean
Operațiunile Securității în care erau implicați cetățeni americani înainte de 1958 au fost foarte puține, datele obținute de acești informatori provenind din ziare. Până în februarie 1958, Direcția I trimitea emigranți sau repatriați în SUA sau Anglia ca informatori, dar după această dată nu s-a mai folosit acest sistem.
Sursa le-a spus americanilor că Securitatea nu avea nici un agent dublu care opera în SUA și Anglia cu excepția lui X (n.r. – numele este anonimizat). Mulți americani se temeau să lucreze pentru Securitate de teamă că ar fi putut fi urmăriți de agențiile de spionaj americane și judecați pentru trădare. Pe pe de altă parte, legația română din SUA era strict supravegheată și securiștilor de aici le era greu să-și formeze o rețea de informatori.
În septembrie sau octombrie 1958 sursa trebuia să însoțească o delegație română în Canada și SUA. Delegația, care trebuia să rămână în aceste țări aproape o lună și jumătate, era compusă din diferiți membri ai guvernului, sursa și încă un membru al Direcției I. Sursa nu-l cunoștea pe celalălat angajat al direcției, știa doar că va călători ca inginer.
Peste ocean, sursa trebuia să contacteze cinci persoane, două din Montreal și trei din Washington și intenționa să supravegheze două persoane care lucrau la Departmentul de Stat american, considerate a fi posibili informatori pentru Securitate.
Cel mai important informator al Securității care opera în SUA ar fi fost recrutat în 1956 și oferea informații fără valoare, dar șefii lui îl vedeau un tip de viitor. Direcția I avea două grupuri de agenți care operau în America, unul la New York și celalălat în Washington, ambele conduse de doi căpitani. Un căpitan de Securitate, fost jurnalist în Brașov, opera în SUA din 1957 și era foarte bun în munca cu microfilme. Era descris ca un individ care iubea banii și ura munca.
În 1958 ofițerii de informații ai Armatei americane aveau informații că în toamna aceluiași an Walter și Elizabeth, numele de cod a doi informatori, urmau să plaseze o informație scrisă undeva în New York în cazul în care ar fi reușit să cumpere un magazin de antichități așa cum era plănuit de Securitate. Acest tip de mesaje scrise erau lăsate în cabine telefonice, bănci din parcuri sau crăpături în zidurile clădirilor.
Organizație tânără
Slăbiciunea principală a Securității era că multor ofițeri le era frică să ia decizii și nu ar fi făcut nimic care să le pună în pericol poziția. Se temeau foarte mult și de serviciile de contraspionaj din țările în care activau. Securitatea era o organizație tânără și nu avea suficienți informatori sau agenți de legătură cu experiență care să verifice informatorii, se arată în raportul americanilor. De aceea era foarte probabil ca printre aceștia să existe agenți dubli și ar fi fost nevoie de ani buni pentru ca ei să fie deconspirați.
Nu este de mirare că angajații Securității nu puteau avea rezultate bune în munca de informații. Mulți dintre ei sunt descriși de sursă ca fiind bețivi, afemeiați, brute, persoane mediocre, retrase sau puse pe căpătuială. Alții abia erau în clasele primare la școală. Maiorul Paul Lerescu, doctor și profesor de materialism dialectic, era un mare oportunist care tot timpul cerea favoruri.
Un locotenent major din Serviciul 3, era la 29 de ani în clasa a opta și lucra în contraspionaj. Un altul care era adjunctul șefului aceluiași serviciu lucra în Securitate din 1949. Între 1953 și 1957 a fost trimis la Londra, dar a fost declarat persona non-grata de guvernul britanic și acuzat că recruta informatori. Era considerat un mincinos notoriu care iubea femeile și banii.
Maiorul Grigore Hovsepian din același serviciu era considerat un agent experimentat care iubea pietrele prețioase și îi plăcea să mănânce și să bea. Era secretar I al Legației române la Londra și vorbea trei limbi străine. Fusese instructor la Școala de Securitate, aparent absolvent de drept. Aproape jumătate din ofițerii care lucrau în Ministerul de Interne erau foștii lui studenți. Comunist convins, putea scrie o carte despre istoria serviciilor secrete din România.
