Agenții serviciilor secrete românești care operau în străinătate primiseră ordine să-și folosească informatorii în ideea de a găsi pârghiile necesare pentru publicarea în presa internațională a unor articole favorabile regimului de la București. Se interesau totodată și de modalitatea prin care Aliații i-ar putea supraveghea pe acești jurnaliști.
Într-un raport se arată că cele mai multe informații pe care le obțineau agenții români din străinătate proveneau din publicațiile cumpărate de legații. De exemplu, între 1953 și 1954, la Londra acestea erau furnizate ambasadei de o firmă cu care legația avea contract. În acei ani, diplomații români din Anglia, acoperiți sau nu, cereau ziare care să conțină toate informațiile legate de arestarea la 9 octombrie1953 a unui agent francez în România. Mai cereau câteva ziare italienești, dicționare tehnice ilustrate și reviste militare.
Publicațiile erau folosite și pentru a transmite informații. De exemplu, un agent care dorea să stabilească o întâlnire la Londra trebuia să trimită prin poștă revista Radio – Times atașatului de presă al Legației. Agentul trebuia să facă un mic semn în dreapta pagini lângă data la care cerea să aibă loc întâlnirea. Era interzis să suni la Legație și să ceri să vorbești cu o anumită persoană, însă nu tot timpul această regulă era respectată.
Chiar și numerele cutiilor poștale folosite de agenții Securității erau cunoscute de contraspionajul străin. În raport se arată că serviciile de informații din România aveau fonduri nelimitate și că un agent de valoare putea fi plătit lunar și cu 20.000 de lei, aproximativ 3.400 de dolari, fără a include cadourile.
Banii comuniștilor, buni în capitalism
Jurnaliștii francezi care acceptau să scrie articole în favoarea Bucureștiului trebuiau să fie plătiți bine sau chiar să fie finanțați ca editori ai unor ziare. Este cunoscut cazul publicației La Terre din Paris. Invitațiile la prânz, dineuri, recepții, petreceri erau numeroase.
Românii au înțeles rapid posibilitățile enorme oferite de jurnaliștii francezi. Radioul și televiziunea franceză erau solicitate zilnic. Mai mulți jurnaliști au fost plătiți să publice în reviste care nu țineau partea regimurilor comuniste rapoarte favorabile României, la fel cum făcuse și [X] în Berlinul de Est. Unii au devenit informatori docili. Un exemplu datează din 13 septembrie 1957, la o zi după un dineu oferit de atașatul de presă al României, când acesta a avut o convorbire cu [X] de la L’Information.
Informator la Europa Liberă
Pe 11 și 12 mai 1959, un individ intervievat de americani în legătură cu cunoștințele sale despre Securitate și agenții și/sau informatorii acesteia care operează în Germania Federală a dat exemplul unei foste angajate a postului de radio Europa Liberă din München.
El a declarat că în 1955 a văzut o fotografie cu o tânără căsătorită cu un ofițer superior al Armatei americane căruia nu-i cunoaște numele. Femeia, descendentă a unei familii evreiești, era în mijlocul unui proces de recrutare ca informator al Securității tocmai pentru că se presupunea că avea multe contacte în rândul refugiaților evrei care locuiesc în München. Părinții fetei locuiau în Craiova.
Tânăra fusese angajată a postului de radio Europa Liberă. Acest fapt și contactele ei în sânul comunității evreiești au făcut-o subiect al recrutării. Sursa intervievată știa că tatăl fetei fusese închis în 1944 în România, dar nu știa din ce motiv. Tânăra era descrisă ca fiind de talie medie, cu față rotundă și păr negru, tuns scurt. Sursa nu știa dacă procesul de recrutare a fost finalizat sau nu. Nu știa dacă a fost recrutată sau nu.
Aceeași sursă, care dăduse americanilor și numele mai multor ofițeri și agenți ai Securității trimiși în Statele Unite, a mai spus că ziarul Românul American care apărea în Detroit, Michigan, era foarte apreciat de Securitate. Din câte știa, publicația nu era sub controlul direct al Securității care era interesată de informațiile pe care ziarul le publica despre refugiații români care trăiau în SUA.
Publicația, mai spunea sursa care a accentuat că datele pe care le avea erau din 1955, putea fi folosită de Securitate să publice informații favorabile regimului comunist. În 1959, când avusese loc interviul, nu știa care mai era orientarea ziarului și legăturile acestuia cu Securitatea. Agentul care a întocmit raportul susține că o parte dintre informații au fost confirmate și de o altă persoană.
Cerc de spioni la Haga
Alte publicații erau considerate periculoase. Conform unui raport din 1962, sursa (sau MI) a furnizat mai multe informații legate de activitățile Securității în Olanda.
Pe 3 august, [X] a primit conținutul unei scrisori scrisă către un anume [Y] care trăia în Freiburg, Germania. Scrisoarea îl informa de activitățile unui cerc de spioni români care opera în Haga. Autorul scrisorii avertiza despre pericolul la care erau expuși câțiva români, în special din München, Freiburg și Eichenau. În scrisoare se cerea ca [X] să aranjeze o întâlnire cu generalul Ion Gheorghe și cu oricare alt membru al grupului de refugiați români care, pentru mai multe detalii, pot să-l sune la numărul de telefon 333422 din Haga.
Unul dintre posibilii români vizați în scrisoare părea a fi Ion Valeriu Emilian, născut pe 14 decembrie 1906 la Craiova, care locuia pe strada Ludwig Thoma Strasse 9 din Eichenau, Germania. Fost membru al Gărzii de Fier, a fost în slujba agențiilor din Statele Unite și [ ]. Emilian era avocat și editor al ziarului românesc Stindardul.
Pe 14 august 1962, [ ] a ajuns la Freiburg și l-a vizitat pe [ ] acasă. În timpul vizitei, sursei i-a fost prezentat un individ care a spus că cercul spionilor îl includea pe [ ]; un milionar român, pare-se inginer petrolist, și pe [ ]. Cineva a mai informat sursa că soțul lui [ ] era angajat la fabrica Schell (sic!) din Haga și era plătit cu aproape 900 de guldeni, dar soția sa cheltuia aproape 2.000 de guldeni lunar pe distracții. În 1952 stătea într-un apartament cu o cameră, iar acum ducea o viață în lux.
Era văzută des vizitând Legația română din Haga. I-a mai spus sursei că l-a văzut pe consului general al României vizitându-o și că aducea cadouri whiskey și alte băuturi. Mai mult, a susținut că l-a văzut pe șoferul Legației române conducând mașina legației, nr de înmatriculare CD 518, la reședința acesteia și dându-i soției cadouri. Trifu i-a spus sursei că el crede că femeia este în serviciul RPR, dar doar pentru ”a-și salva familia din România” și a obține bani de cheltuială.
Sursa a declarat că a auzit prima dată de [ ] în martie 1961 când ea a venit la Freiburg și a adus tablouri în ulei drept cadouri unei biblioteci românești. Și-a explicat vizita spunând că dorește să ajute cauza românească și auzise că sursa și o altă persoană sunt figuri marcante ale comunității românești din Germania.
Ancheta, se arată în raportul americanilor, a dezvăluit următoarele: femeia era măritată un cu cetățean olandez care lucra la Shell Corporation în Haga și care trăia într-o permanentă frică din cauza soției. Pe 11 iunie 1962, ea a scris o scrisoare lui [ ] în care spunea că avea o înțelegere cu Cordoreanu, atașatul cultural la Bruxelles și la Haga, referitor la operele de artă pe care le pregătea pentru presa olandeză și la ideile ei legate de prezentarea operei lui Caragiale în Olanda, Belgia, Germania și Franța.