Skip to content

Ofițerul a făcut semn cu mîna și trenul a început să înainteze. „Sînt liber…sînt liber… LIBER…”

tren securitate libertate

Evadarea cu acte-n regulă din Epoca de Aur nu era lipsită de peripeții. Cerberii României socialiste îi șicanau în fel și chip pe cei care părăseau definitv, legal, țara. Atmosfera de la frontiera lagărului comunist a fost descrisă de scriitorul Ioan Mazilu Crângașu unui prieten lăsat în urmă, Jean Claude Marai. Scrisoarea a fost trimisă din SUA în mai 1988 și a fost interceptată de Securitate și deschisă, după cum reiese din dosarul D0008758 aflat la CNSAS.

„Dragii noștri, Jean și Michaela

Trebuie să vă spun că sînt deosebit de bucuros de obținerea adresei voastre, deci de posibilitatea de a sta de vorbă, cît de cît, măcar pe astfel de căi, pentru început. Trebuie însă a-ți spune, dragă Jean, că nu necesitatea de a-mi face un serviciu – acela de a-l suna pe Eremia – m-a determinat să-ți iau urma, ci pur și simplu acela de a relua relațiile unei prietenii începută la greu și unită prin steagul acelorași gînduri, libertatea și poate și o comuniune generală de idei; dar te mai rog să ierți păcătoasa asta de mașină care, babă cum este, mai morfolește uneori literele…

Dar, așa cum m-ai rugat, să-ncep cu … începutul. Seara de 3 august 1987, ora 10,55, Gara de Nord, București, România. Trenul se pune în mișcare cu o ironie lentă, parcă știind că duce undeva departe, pînă la capătul drumului său, un om care-și înfruntă vîrsta căutînd un destin nou. Dacă nu putem influența asupra locului nașterii, sîntem obligați să ne alegem locul unde vrem să crăpăm.
Bețe-n roate puse de Interne Corinei Chiriac ca să nu rămână în SUA

M-am despărțit greu de Nina, dar disperarea ei a fost mult mai mare, pentru că ea era aceea care rămînea, deocamdată în România, și să fără să știe cît…, de asemenea m-am despărțit greu de mulți alți oameni care veniseră să mă mai vadă o dată…cine știe…; desigur, cine știe…

Îmi murise somnul, știam spectacolul dat cu o zi înainte pe str. Nic. Iorga, ultimul probabil în patria mumă, de acest gen, pentru obținerea talonului de ieșire din țară (țara cui…?), amenințările unui țigan de acolo, mă rog, încă altele…

Drumul pînă la Timișoara mă înspăimînta tocmai de lipsa somnului, eram tocat de gînduri, mă gîndeam a coborî undeva și să iau drumul înapoi pentru a aștepta împreună cu Nina, ușurîndu-i mult astfel povara nemeritată, singurătatea, teama zilei de mîine, și nu în ultimul rînd chiar libertatea, plătind pentru mine, pentru că o femeie este mult mai lesne de mînuit decît un bărbat care opune rezistență.

Dar tot eu eram acela care știam, după spusele oamenilor competenți și doritori de bine, că odată plecat o puteam ajuta mult mai eficient decît dacă ași fi fost lîngă ea.

Dar, legănatul trenului, morișca de foc a acestor gînduri, interferența altora cu broderiile de rigoare ivite din imaginație la bordura cerului iugoslav și apoi la cel român…frumosul se lasă copleșit de tragic pentru că tragicul fusese mediul unde am înotat cu sufletul la gură atîția amar de ani; încet somnul a înviat lîngă mine coborîndu-și o mînă peste frunte și alta peste inimă.
Un impiegat CFR bețiv și cu pile, cauza catastrofei feroviare din 1968

Cred că era la Craiova gara unde am deschis timid ochii gîdilați de lumina ce răzbătea prin fereastra ce-o lăsasem descoperită, plăcîndu-mi să văd fuga cîmpurilor întunecate, a astrelor privite într-un fel la tinerețe și altfel la 50 de ani, a bordeielor ce-și căta ascunși în pămînt de atîta umilință, plus multe altele de liric incurabil.

Distanța Craiova – Timișoara putea fi străbătută în timpul cam cît am hali un măr mai mare, așa că am deschis robinetul de unde venea o apă ce mai fusese parcă băută odată, m-am clătit pe ochi, am deschis termosul plin de cafea aprinzîndu-mi și o țigare, fără filtru, dintr-un sortiment nou atunci pe piață, i-am uitat numele… dar nu era prea rea. Începuse ploaia, cîmpurile erau disperante nu dezolante, cu tot ce se găsea pe ele parcă erau intestine putrede zăcînd într-un sînge învinețit de atîta vechime.

Dragii noștrii, nu fac deloc poezie și scriu totul direct, fără nici o ciornă și așa cum s-a gravat fiecare amănunt pe retina extrem de sensibilizată a imaginației mele. Reiau…

Era o ploaie nesătulă și prin zorile ce-și dezveleau umărul nu se zărea nici un fel de speranță că seninul va mai reveni vreodată. Cînd călătorești de plăcere o astfel de vreme este minunată, privită din goana trenului, cînd ști dar că te îndrepți spre cetăți scăpărînde în lumini, contrastul acesta face să-ți sporească gustul călătoriei neterminate, juvenile, dar situația mea se învecina cu tragicul, despărțit de femeia pe care o iubeam și care mă iubea, despărțit cu bună știință, acceptînd asta tocmai pentru a fi pînă la urmă împreună. Speram…eram convins.
Din comunist de frunte, trădător de patrie. Cum i-a pedepsit Securitatea familia

Dar mai eram într-un fel, ca un orb cuprins deodată de lumină, o lumină de a cărei putere mă temeam intuindu-i puterea halucinantă. Trenul oprește la Timișoara pentru cîteva minute și observ limpede lumea ce se urcă: două categorii, total distincte, au ei un fel special de a-ți produce greață…

Încet, cu meticulozitate, încep să se pună pe treabă, deschizînd fiecare ușă, bineînțeles fără să bată, erau în haite, unii mai lombrozieni decît alții, cu suflete sașii, ologi la vorbă, hainele de pe ei acoperind parcă monștrii ușor de identificat după greutatea vorbirii articulate sau după cine știe ce oribile malformații ale membrelor inferioare sau posterioare.

Frămîntările în mine și-au început tăvălugul, înainte și înapoi, știam că mă aflu în acel loc absolut legal, că sînt în posesia tuturor actelor și hîrtiilor necesare, că în toate modurile în care ar fi scotocit nu mi s-ar fi găsit nici o fisură și totuși știam că pentru astfel de ființe legalitatea era o expresie necunoscută, doar bunul plac, hachița și instinctul de atac funcționa cu o percuție de hienă.

Deodată urcă în grabă scara vagonului ce tocmai poposise în punctul de frontieră român, un tînăr de vreo 30 de ani cu șapca într-o mînă, descheiat la vestonul de culoarea vînătă – așa cum ți se face chipul cînd ai deaface cu dealde ăștia – a serviciului de vămi, transpirat, gîfîind, aproape năuc, intra vijelios în primul compartiment unde se găseau două femei amărîte gonind în lume întru întîmpinarea copilului și soțului (aflînd mai tîrziu) iar după cîteva clipe mă încolțește pe mine: – Unde pleci…dă jos valizele și desfă-le…adeverințele de la patrimoniu…nu mă interesează asta…ce ai în valize…nu, nu scoate…cine te pune…doar atît ai?…valuta nu mă interesează…ai bani românești?…bine, nu-i nimic…dă-mi pașaportul…și fleașc o ditamai parafa pe una dintre paginile pașaportului; tot serviciul ăsta a decurs în cel mult trei minute, cel mult zic, pentru că tot vagonul nu i-a luat mai mult de cincisprezece min., eu, năucit, am început să închid cele două valize și să strîng ustensilele de cafea care erau la iveală.
Ceaușescu, salvat cu prețul vieții de un inginer urmărit de Securitate

Cum stăteam cu umărul drept spre ușă, preocupat și în același timp mai destins puțin, sesizez la ușă două corpuri care umbreau lumina ceva mai puternică a culoarului, întorc capul și văd un lt.maj. de grăniceri slab, blond, cu buzele ca gura cutiei poștale ce s-ar fi chinuit să-și strîmble tabla într-un zîmbet, cu ochi de viperă și obrazul secătuit de răutate și, dacă nu mă-nșel, oarecum asimetric, iar lîngă acesta o brută de fruntaș, cu capul cît o mămăligă moldovenească înegrită de ani și pelagră, cu gura ca de porc, ochi de tîmpit sadea și răsuflare nazală de călău profesînd stragularea, de predilecție…

Ofițerul duce mîna la șapcă într-un gest vădit ironic de salut și-mi cere pașaportul cu talonul de ieșire definitivă din țară. Pentru a-l determina să nu mai șicaneze și cu altele, scot toate hîrtiile ce le mai aveam în plus la mine și reprezentau legalitatea, i le trec pe toate pe dinaintea ochilor, el cu răbdare și totală absență mă așteaptă să termin parada de hîrțoage și la sfîrșit repetă, pașaportul și talonul de ieșire definitivă din țară. I le dau pe amîndouă le frunzărește absent, le bagă lîngă altele în port-hart și o întinde cu semi-ființa aia după el.

Venise timpul de care mă temeam cel mai mult cu milioanele lui de clipe ce se înfigeau roșite în mine, fiecare din ele fiind cîte o îndoială pusă în legătură cu istoria mea de „necuminte” în fața unora și a altora, de amenințările nu rare auzite de la un țigan nemernic de la pașapoartele din N. Iorga, ori de cine știe ce comitet și comiție pe unde trecusem în toți cei peste cinci ani de așteptare a libertății.

Cunoșteam cazul unui prieten de suferință care, doar pentru a-și bate joc de el, a fost coborît din tren pe motivul că trebuie să verifice la București, iar după plecarea trenului i s-a comunicat că a fost o confuzie și silit să-și ia cele trei valize mari în spinare și să treacă granița pe jos la sîrbi, unde a mai așteptat aproape opt ore venirea altui tren care să-l ducă la Beograd.
Agentul Proca, spionul iugoslav și turnătorii din armată

În plus de asta memoria mă chinuia cu mii și mii de zvonuri, știri și informații despre pătimirile de-a lungul deceniilor de comunism, ce se întîmplau la granițe, bătăi, chinuri, crime, de totala libertate de acțiune ce o aveau acești…cum să le mai zic?, asupra noastră, de răutatea și lichelismul structural, psihic, și reflexia acestuia în instincte, bătaia cu cele mai complecte și complexe forme, bătaia fiind începutul și sfîrșitul celor nefericiți ajunși între mîinile lor ghintuite.

Dar în conștiința mea eram de acord și cu această plată pentru libertate, eram de acord cu orice chin dacă după aceea mă lăsau să plec, să trec granița cu valizele în spinare ca pe prietenul meu, eram de acord cu orice josnicie, eventual, doar să pot răzbate „dincolo” pentru a o ajuta pe Nina și pentru a cuceri ce aștepta să fie cucerit, libertatea.

Priveam pe fereastra vagonului către buncărul sinistru unde-și avea adăpostul cel ce-mi luase pașaportul și talonul. Prin ferestrele meschine ale clădirii nu se putea zări nimic, cîte odată mai ieșea ori intra câte un ofițer sau soldat, ploaia continua să cadă încăpățînată, lumina era vînătă, minutele mușcau din mine dureros, îmi frîngeam mîinile și rușinat de neputință încercam implorări divine, mă rugam Sfintei fecioare, Mîntuitorului și lui Dumnezeu, Tatăl nostru al tuturor, de la Ei venindu-mi întotdeauna ajutorul.

De pe culoarul vagonului se auzeau șoapte timide, oamenii simțeau ceea ce simțeam și eu, știau ce știam și eu, se temeau de ceea ce mă temeam și eu, iar ca dovadă de umilință se foloseau de această liniște parcă pentru a îmbuna pe eventualii călăi, parcă pentru a le spune „vedeți, noi nu sîntem bucuroși că plecăm din România, sîntem triști că-l părăsim pe…, dar ce să facem, tot d-voastră ne-ați dat pașapoarte, așa că trebuie să plecăm și uite, stăm cuminți, nu vă deranjăm cu nimic…” etc, etc. Sîngeroasă umilință…!
Procesul deșeurilor din Vest, un simulacru ultrasecret. Circ și acuze la adresa partidului

Deodată îl văd pe ofițerul cu pricina pe culoarul vagonului, cu port-hartul de după gît, uitîndu-se atent, într-un pașaport. Vine încet spre mine și în felul acesta dau drumul unei întrebări ceva mai directe: „- Nu-mi dați pașaportul?”, iar răspunsul vine adus de rîul unui venin gros: „- Ce a plecat trenul…?. Ceva ca un pumn de plumb s-a oprit în gît, simțeam că-mi ard ochii, mă scufundam încet dar sigur într-un sloi căruia nu-I cunoșteam adîncimea; putea fi chiar pașaportul meu cel din mîna sa, după culoare, iar pe talon descifram poate însemne ale celui ce mi-l eliberase, care mă puteau conduce spre alte locuri, cine știe…

Fie ce-o fi! mi-am zis, asta este, dacă așa scrie în cartea destinului meu nimeni și nimic nu poate s-o modifice. Pînă atunci trecuse cam o oră. După despărțirea de ofițer a mai trecut încă o jumătate pînă la reapariția lui. Venea zîmbind spre mine, zîmbind este un fel de a zice dacă rictusul ascuțit dintr-o parte ca paralizată a gurii se poate numi zîmbet, și cu pașaportul meu deschis, încă făcîndu-se că-l studiază, se apropie și-mi zice: „Ați mai vrut să treceți frontiera pe la Borș”, ceea ce era devărat, „- Dacă observați am ștampila de Borș pe pașaport, am și trecut-o, dar ofițerul de grăniceri nu știa că nu posed mașină pentru că, după cum știți, Borșul este un punct de frontieră doar rutier, și din această cauză am fost întors.”

Explicația mea, dacă nu fusese dinainte verificată, era absolut veridică; s-a mai holbat cîteva clipe în pașaport, doar așa, pentru a mai ține respirația mea sub presiune, apoi cu același zâmbet al călăilor lui Socrate, mi-a întins pașaportul. Cred că-mi tremurau toate fibrele nu numai mîinile, nu știu cum în tot acest timp nu m-au trecut și alte nevoi, nu știu unde au încăput în mine tonele de aer ce le-am inspirat, imaginile împrejurimilor ce dintr-odată mi s-au părut mirifice, parcă toată suprafața aia de un micron comparată cu întreaga planetă devenise înseși Edenul, paradisul dantesc…

Fusesem ultimul controlat, pentru că imediat cum a coborît, ofițerul a făcut semn cu mîna și trenul a început să înainteze. „Sînt liber…sînt liber… LIBER… LIBERTATEA…”, urlam toate acestea în mine, și încă multe altele, pomeneam numele Ninei, mulțumeam lui Dumnezeu, Sfintei Feciaore și Mîntuitorului și tuturor sfinților…aveam lacrimi în ochi, lacrimi de fericire, îmi venea să mă iau la palme, să simt că nu visez, veneam iar la fereastră să mă conving că trenul merge și nu-mi dădusem seama că ploaia contenise, ca o explozie a izbînzii, soarele mi s-a arătat dintr-odată exact așa cum ne era înfățișat în abecedarele noastre de la vîrsta tuturor bucuriilor, un cerc imens cu plete de aur și zîmbind cu gura pînă la urechi. M-am închinat pentru că în asta am văzut un semn al Lui.
De ce nu controlau Partidul și Securitatea vistieria Bisericii Ortodoxe

M-am spălat puțin pe față, parcă pentru a întîmpina Lumina așa cum se cuvine, am scos ustensilele de cafea, mi-am învîrtit un ness, poate singurul ness făcut cu dragoste ca de amant în fața unei primăveri de 18 ani cu pielea ca petala florii de portocal și sînii muzicali, am scos prima țigare „Kent” și cîteva secunde parcă m-am aflat oriunde pe glob, într-o cameră princiară de hotel așteptînd să primesc sceptrul și coroana de moștenitor al unui tron…

Mă aflam deja în Yugoslavia, trenul a oprit pentru controalele de rigoare, nu-mi mai păsa de nimic, primid pe cei în drept într-o poziție nonșalantă, fumînd și sorbind licoarea eliberatoare fierbinte… – fine del primo tempo –

Pentru scrisoarea următoare, cu nimic mai bună decît asta, te rog să-mi spui unde am rămas pentru a ști de unde să reiau. De asemenea te rog, Jeane, trimite-mi toate datele tale de stare civilă, naștere, studii și tot ce crezi că ar mai fi necesar: încerc să întreprind ceva pentru tine, dar, te rog fără trompetă, asta rămîne între noi. Nu vă spunem decît că ne este bine și că sîntem invidiați de oamenii care sînt aici de cinci sau mai mulți ani. Le f…. muma-n cur! Vă sărutăm cu toată dragostea și speranța… Cei care nu vă vor uita.”

Urmărește-ne pe Google News! URMĂREȘTE-NE pe GOOGLE NEWS!