Un psihiatru timișorean, fugit în Germania, a descris modul în care Securitatea intervenea în actul de justiție. Un soldat din trupele de Securitate care împușcase 42 de militari a fost declarat în deplinătatea facultăților mintale la intervenția unor securiști pentru a putea fi condamnat la moarte.
De ce nu controlau Partidul și Securitatea vistieria Bisericii Ortodoxe
München, 1969. Un nou transfug este procesat de anchetatorii americani. Medic psihiatru, acesta se născuse la Dudeștii Noi și era etnic german. Plecase legal din România în decembrie 1969 spre Cehoslovacia și Berlinul de Est. Aici a primit un pașaport vest-german fals și a intrat ilegal în Berlinul de Vest pe 29 decembrie 1969. Medicul a oferit informații detaliate despre presiunile politice și amenințările făcute de Securitate în încercarea de a influența decizii medicale. Psihiatrul a exemplificat cum funcționau aceste presiuni în instanțe.
Doctorul era membru în comisiile de specialitate care stabileau dacă un individ era sau nu responsabil pentru actele sale. Așa a văzut cum Securitatea făcea presiuni și ce amenințări folosea pentru a forța comisia să ajusteze rezultatele medicale. Conform legii române o comisie era formată din trei experți, doi psihiatri și un medic legist, și era numită de instanță pentru a da un verdict medical arestaților.
Procurorul, care lucra îndeaproape cu ofițerii de Securitate, sau chiar putea fi un lucrător acoperit al acesteia, solicita membrilor comisiei să dea un anumit verdict medical încă înainte ca acuzatul să fie examinat. Alteori, procurorul decidea de fapt care urma să fie verdictul medical, nebun sau nu, și ordona comisiei să folosească acest verdict. Conform medicului, legea era aplicată în funcție de interesele politice și le-a mai spus americanilor că nu știa ca vreo persoană sus-pusă sau vreun oficial comunist să fi fost trimis în fața comisiei pentru că ar fi dăunat imaginii partidului.
Trebuie să moară!
În primăvara lui 1969, un soldat în termen de la o unitate militară a Securității aflată la marginea Timișoarei, a omorât 12 camarazi și a rănit alți 30 cu un Kalașnikov. Medicul aflase de incident de la șeful său, dr. [ ], profesor de psihiatrie la Facultatea de Medicină din Timișoara. Acesta fusese numit în comisia medicală care urma să stabilească starea mintală a soldatului. Comisia medicală a fost alcătuită din profesor și doi medici legiști. O ilegalitate pentru că, așa cum prevedea legea de atunci, comisia trebuia să aibă în componență doi psihiatri.
Șpăgarii justiției comuniste. Bani, mese la cârciumi, alune, țigări sau casetofoane
Securitatea și procurorul deciseseră deja că acuzatul trebuie declarat sănătos, deși era clar că era nebun. Medicul a spus că șeful său fusese selectat ca expert în acest caz pentru că era psihiatru de renume atât în România, cât și pe plan internațional. De aceea, deciziile acestuia nu puteau fi contestate. Pe de altă parte, el fusese închis din motive politice și era de așteptat să se conformeze, sub presiune, ordinelor Securității.
(n.r – am încercat să-l identific pe acest faimos psihiatru. Singurul care corespunde descrierii este dr. Eduard Pamfil (1912 – 1994). A studiat la Paris, a fost șef al disciplinei de Psihiatrie din Timișoara între 1950 și 1978, cu o pauză între 1955 și1961 când a fost arestat și exilat de regimul comunist)
Totuși, nici Securitatea, nici procurorul nu reușiseră să-l convingă pe profesor să dea declarații false și soldatul a fost diagnosticat cu schizofrenie, astfel încât nu putea fi făcut responsabil pentru actele sale. Acest fapt nu a fost pe placul organelor care au dus acuzatul la București. Aici a fost reexaminat de o altă comisie compusă din trei medici legiști, nici un psihiatru nu a fost prezent, cărora li s-a spus care trebuie să fie verdictul. Acuzatul a fost declarat sănătos mintal și trimis înapoi la Timișoara unde a fost judecat, găsit vinovat de omor calificat și apoi executat.
Medicul a spus americanilor că Securitatea, procurorul și ceilalți experți medicali implicați știau perfect că cel acuzat este nebun. Trebuia însă judecat pentru că încercase să omoare 42 de oameni și familiile victimelor, care primiseră 8.000 de lei compensație, ar fi fost mai liniștite cumva văzându-l judecat și condamnat.
Dublă măsură
În vara lui 1967 un tânăr timișorean fără studii, cu inteligență sub medie, fără cazier politic, a decis să fugă la München unde avea rude. S-a ascuns într-un vagon de marfă plin cu pene de gâscă, aflate la mare căutare la export. Vagonul a fost sigilat și, cum era foarte cald, pe drum fugarul a început să se sufoce și a trebuit să strige după ajutor. A fost arestat, acuzat că a încercat să fugă din țară și trimis la Timișoara pentru proces.
Comisia medicală, formată din doi psihiatri și un legist, a încercat să demonstreze că tânărul avea probleme mintale pentru a nu fi trimis în judecată. Membrii acesteia au argumentat că un om sănătos la cap nu s-ar fi ascuns pe o asemenea căldură într-un vagon etanș plin cu pene de gâscă și să creadă că va supraviețui.
În ciuda acestor argumente, Securitatea a pus presiune pe instanță pentru a-l declara pe individ sănătos și responsabil pentru acțiunile sale. Ofițerii ei au spus că trecerea frauduloasă a frontierei era o infracțiune politică și că trebuia dat ca exemplu pentru oricine ar mai fi încercat să fugă în Occident. Conform acestor instrucțiuni, judecătorii au informat psihiatrii din comisie că acuzatul va fi judecat ca fiind sănătos. Tânărul a fost condamnat la trei ani de muncă silnică.
Tot în 1967, un nepot al unui sculptor român recunoscut pe plan internațional a încercat să fugă la Paris unde unchiul său avea prieteni și admiratori. Nepotul locuia în Timișoara, avea aproximativ 23 de ani, nu avea ocupație, era instabil mintal și epileptic. A fost considerat ca indezirabil de autoritățile române care doreau să scape de el. Când a fost prins la frontieră în timp ce încerca să fugă, a fost trimis de Securitate la comisia medicală.
Acest caz era considerat unul fierbinte din punct de vedere politic, așa că securiștii au cerut comisiei să-l declare ca fiind bolnav mintal. Tânărul a fost ulteior internat la psihiatrie, acuzația de tentativă de trecere frauduloasă a frontierei a fost retrasă și cazul închis. După câteva luni i s-a înmânat un pașaport și a fost lăsat să plece liber la Paris. Securitatea se temea că orice acțiune represivă luată împotriva tânărului ar fi dus la reacții negative în Vest.
Un alt timișorean, cunoscut alcoolic, fără profesie, fusese ridicat în toamna lui 1969 de Miliție dintr-o cafenea în urma unei încăierări. A scăpat de Securitate tot grație comisiei medicale. Tânărul, poet începător, își citea poeziile pline de sarcasm împotriva regimului într-o cafenea și participa des la încăierări. În urma investigațiilor medicale, a fost internat la clinica de psihiatrie din Timișoara pentru tratament. Nu a fost acuzat de nimic pentru că se știa că nu este un pericol real și Securitatea era conștientă că arestarea lui ar fi atras critici în oraș.
Anchetatorii americani au considerat că doctorul era sincer în declarații, era un anticomunist convins, disprețul său pentru regim provenind din experiența personală și din cercetarea făcută în domeniul psihiatriei. Experiențele medicului cu Securitatea nu se rezumau numai la profesie. Știa că preotul din satul lui, care fusese acuzat și condamnat că ar fi spionat pentru Vatican, a fost supus unor presiuni pentru a deveni informator.
Medicul a aflat și cum a fost urmărit timp de câteva zile. În vara lui 1969 un psiholog vest-german venise la Facultatea de Medicină din Timișoara pentru a schimb de experiență. Doctorul s-a oferit să-i arate neamțului Bucureștiul timp de câteva zile. A aflat de la un maior de Securitate a cărui soție fusese internată la Psihiatrie cum a fost urmărit. Se știau toate detaliile despre vizita în Capitală: hotelul la care au stat, restaurantele unde au mâncat, filmele pe care le-au văzut, piesele de teatru la care au fost etc. Totul era înregistrat pe zile și ore de când au plecat din Timișoara și până când s-au întors.
Moralul și eficiența personalului Securității era mare în ciuda faptului că erau bazate mai degrabă pe motive egoiste cum ar fi foamea de putere și ambiție în carieră, decât pe convingeri ideologice. Psihiatrul spunea că, în ansamblu, securiștii nu sunt persoane cu caracter și integritate morală pentru că persoanele inteligente și cu caracter nu ar face parte din Securitate. A mai explicat că acest lucru se aplică în special ofițerilor și a spus că nu a auzit ca vreun ofițer de Securitate să fie cult, inteligent sau uman. Medicul i-a caracterizat ca fiind tipul primitiv, egoist și sunt ignoranți, dar foarte disciplinați și antrenați pentru munca pe care o fac.
Disciplina venea din teama unuia față de celălalt, de rivalitatea și competiția dintre ei. Venea din lupta lor pentru promovare, nu din putere de caracter și convingeri politice. Teama unuia față de celălalt se baza pe cunoștințele pe care voiau să le ofere altora la cel mai mic semn de slăbiciune. Teama aceasta imensă de a fi discreditați, înlăturați era baza gradului lor mare de eficiență, de brutalitate, iar moralul și competența erau bazate pe aceste motive și doar atât.
Doctorul a mai oferit americanilor și câteva detalii despre clădirile Securității din Timișoara. Sediul era pe Bulevardul Tipografilor, în aceeași clădire cu cel al Miliției, dar medicul văzuse securiști intrând și ieșind și din fosta pușcărie a orașului (n.r. – în prezent Curtea Berarilor) unde în acea perioadă lucrau milițienii de la Circulație.
O altă clădire folosită de Securitate era lângă Universitate, la sud de Canalul Bega. Cândva o vilă privată, aceasta se afla la colțul dintre strada Cluj și o stradă laterală, al cărei nume nu și-l mai aducea aminte. Avea un singur etaj, aproape 20 m lungime și o terasă modernă deasupra garajului. Securitatea mai ocupa o altă vilă, cu două etaje, aflată la aproximativ o sută de metri de prima, tot pe strada Cluj. Psihiatrul a observat efortul celor care intrau și ieșeau de aici de a fi discreți și secretoși. Se zvonea că această vilă era folosită pentru interogatorii.
Descrierile psihiatrului au fost confirmate și de informațiile pe care americanii le aveau de la un alt timișorean care plecase definitiv din România. Într-un raport din noiembrie 1972 întocmit la Stuttgart, există și schița vilei folosite, cum spunea medicul, pentru interogatorii. Timișoreanul care făcuse desenul efectuase în 1957 lucrări de zidărie acolo și atunci vorbise cu doi ofițeri, unul dintre ei fiind maiorul Feltmann, un inginer constructor.
Dacă medicul psihiatru nu suporta regimul comunist și organele sale de represiune, nu același lucru se poate spune despre mai mulți profesori de la Politehnica din Timișoara. Conform unor calcule, aproape 20 % păreau a fi informatori.
Domnul X de la Securitate
În iunie 1970 a emigrat în Germania, la München, un cadru didactic de la catedra de Fizică Atomică. Femeia a povestit americanilor ce presiuni a făcut Securitatea în urma unei demonstrații studențești din 1 mai 1970. Parada s-a transformat într-o manifestare spontană în care studenții, în loc să mărșăluiască în liniște, au început să fredoneze cântece patriotice și să scandeze în favoarea unirii cu Basarabia.
Securitatea despre Marin Preda: Cercuri naționaliste evreiești au dezlănțuit o acțiune de influență negativă
Cu toate că demonstrația în sine nu avusese nimic anticomunist, nici antiromânesc, Securitatea și conducerea comunistă a Politehnicii au considerat-o posibilă amenințare. Studenții au fost adunați și li s-a spus de către secretarul de partid al Politehnicii că demonstrațiile spontane sunt ilegale în România, iar dacă un incident similar va mai avea loc, toți participanții vor fi exmatriculați. Alte măsuri ar putea lua și Miliția.
După el a luat cuvântul un domn identificat ca fiind [ ] de la Securitate, responsabil de toate instituțiile de învățământ din Timișoara. Acesta a spus că, deși aceste demonstrații nu sunt contrare politicii guvernului, manifestațiile publice de acest fel sunt începutul anarhiei care se manifesta în Occident, în special în rândurile studenților. De aceea, aceste activități trebuie imediat și ferm stopate. Cadrele didactice au fost instruite să stea, în următoarea săptămână, câte trei ore în fiecare noapte în căminele studențești, să-și facă simțită prezența și să „intimideze silențios”.
Domnul [ ] de la Securitate și secretarul de partid al Politehnicii au chemat în primăvara lui 1970, înainte ca inundațiile să facă ravagii, toate cadrele institutului pentru a discuta despre tratamentul adecvat ce se va acorda străinilor care vizitează România. Li s-a spus că mai mult de jumătate dintre aceștia vin cu scopul de a spiona. Vizitele lor urmau a fi raportate la Securitate, conversațiile accidentale erau de evitat, iar dacă un străin încearca să dezvolte o prietenie, acest fapt trebuia raportat imediat.
La scurt timp după ce inundațiile au lovit România și comunitatea internațională a răspuns extraordinar ajutând țara, cadrele didactice au fost chemate din nou la ședință. Li s-a spus că, în lumina ajutorului oferit de atâtea țări străine, anteriorul instructaj referitor la străini nu mai este valabil, aceștia urmând a fi tratați cu prietenie și respect. Doar dacă străinul pare să caute îm mod explicit informații, trebuie raportat la Securitate.
Securiștii atomici
Șeful catedrei de Fizică Atomică din Politehnică era vizitat de aproximativ trei ori pe an de un bărbat care se prezenta ca fiind maiorul [ ] de la Securitate. În câteva rânduri, acesta venise însoțit de un cpt. [ ]. Catedra de Fizică Atomică avea doar trei membri: șeful de catedră și doi profesori asistenți.
Acesta le spunea întodeauna colegilor, imediat ce securiștii plecau, ce anume îi interesa: dacă la Catedra de Fizică Atomică s-a descoperit ceva ce poate fi folosit pentru apărarea națională, dacă vreun student care studiază acest „domeniu sensibil” poate fi considerat ca fiind de neîncredere. Profesorul i-a spus colegei sale, care ulterior a emigrat, că a încercat să explice securiștilor ce fel de cercetare se face acolo, dar și-a dat seama repede că aceștia nu au nici cunoștințe de bază în ale fizicii. A încercat să le explice că tot ceea ce se predă la fizică atomică nu conține nimic sensibil, dar nici acest lucru nu a fost înțeles de cei doi ofițeri.
Femeia avea un prieten care locuia peste drum de sediul Securității din Timișoara şi de câte ori se afla în vizită vedea colegi din Politehnică intrând și ieșind din clădire. Acest fapt a contrariat-o și a numărat câți colegi intrau și ieșeau de acolo. A bănuit că aceștia lucrau pentru Securitate și a calculat că aproximativ 15-20 % dintre cadrele didactice din Politehnică ar fi informatori.