Afacerist român: „Nu mi se pare corect să dau şpagă. Acesta este motivul pentru care nu furnizez produse în România”

Nicolae Furnigea (60 de ani) deţine în localitatea Târgu Cărbuneşti, din judeţul Gorj, o fabrică de produse din fibră de sticlă, obiecte care ajung în totalitate la export. Omul de afaceri spune franc că preferă să îşi vândă produsele doar în străinătate, pentru că nu suportă să dea şpagă, scrie Adevărul.

În fabrica pe care o are muncesc 23 de angajaţi din oraşul Târgu Cărbuneşti şi din comunele învecinate. Nicolae Furnigea a trăit în Bucureşti până în urmă cu 18 ani, când a decis să vină în Gorj şi să înceapă producţia de mase plastice. Nu locuieşte într-o vilă impunătoare sau într-un apartament de lux, ci trăieşte chiar în incinta fabricii.

„Am amenajată o cameră cu baie proprie. Am tot ce îmi trebuie. Soţia mea este medic ginecolog şi trăieşte în continuare în Bucureşti. Merg şi eu acasă, în Bucureşti, atunci când timpul îmi permite“, explică Nicolae Furnigea, care s-a născut într-o comună din apropiere de Târgu Cărbuneşti.

În fabrica de la Târgu Cărbuneşti sunt realizate produse care iau drumul exportului, cum ar fi: căzi cu uşă pentru persoanele cu dizabilităţi, cabine de duş tot pentru persoane cu handicap, ghivece de flori de toate formele, bazine pentru creşterea peştilor pentru un partener din Elveţia. „Clienţii sunt din Franţa, Italia, Germania, Olanda, Belgia şi Elveţia. Mai facem şi produse unicate, la comenzi speciale. Proiectarea o fac eu“, spune Furnigea.

Nicolae Furnigea adaugă că a evitat să colaboreze cu companii sau autorităţi ale statului român, pentru că i se cere şpagă:

„Am mai lucrat atunci când eram în Bucureşti pentru cei de la tramvaie: scaune, burdufuri, apărători şi altele. A venit unul care era un şefuleţ pe acolo, nici măcar nu era director, să semnăm contractul, dar să-i dau şi lui un comision. «Ce să fac, mă? În loc să-mi daţi voi mie că vă rezolv problemele, îmi ceri tu şpagă? Fir-ar starea ta a dracului! Pleacă, să nu te mai văd!». Îl chema şi Olteanu, dar nu era oltean. Impedimentul este că toţi voiau şpagă şi eu nu suportam. Nu am dat niciodată. Nici la medic, pentru că nu am făcut un antibiotic în viaţa mea. Nu mi se pare corect să dau şpagă. Prespun că acesta este motivul pentru care nu furnizez produse în România. Eu am mai făcut coşuri de gunoi, topogane şi inclusiv topoganul de la waterpark-ul de lângă Otopeni. Ţin minte că a venit un maioraş de la Armată să facem ţinte pentru un poligon de trageri lângă Galaţi. I-am făcut nişte calcule, idei şi chiar ţinte să vadă cum sunt şi pe urmă îmi zice că vrea şi el un comision de nu ştiu cât. Era treaba cu comisioanele foarte a dracului înainte“, spune Nicolae Furnigea.

Produse mai rezistente

Produsele din fibră de sticlă sunt mai rezistente decât cele din plastic. „Materialele acestea au o serie de proprietăţi mecanice şi chimice diferite faţă de cele din plastic. Sunt mai rezistente în timp, sunt armate, au capacitate de rezistenţă la ultraviolete şi la temperatură. Se pot face chiar şi maşini, dar acum s-a trecut la fibră din carbon“, explică omul de afaceri.

A realizat scaunele pentru fostul stadion „Lia Manoliu“ Nicolae Furnigea a absolvit Politehnica, unde a şi predat doi ani ca asistent universitar la grupele de seral. „După Revoluţie au început să îmi taie orele în mod nejustificat, deşi eu le efectuam, aşa că am preferat să renunţ“, spune Nicolae Furnigea.

A lucrat la întreprinderea de stat din Bucureşti care se ocupa de ascensoare. A simţit că unitatea se va prăbuşi după decembrie 1989 şi a plecat. „Am început activitatea în anul 1992, în Bucureşti. Lucram la întreprinderea de ascensoarea, IFMA, lângă podul Grant. Am văzut că toată lumea era pusă pe distrus şi pe furat. Atunci am zis că economia de stat se duce de râpă şi am decis să plec. Întreprinderea a fost cumpărată de Ţiriac şi unde aveam eu secţia de instalaţii de agrement este un showroom de maşini“, a mai povestit omul de afaceri.

A convins alţi doi ingineri să i se alăture într-un proiect. „Am cooptat un inginer chimist şi un inginer electrotehnist, unul a lucrat cu mine, iar cu altul am colaborat. Ne-am gândit la început să facem instalaţii de agrement, cum ar fi montagne russe-uri, jocuri, maşinuţe electroscutere, trenuleţe pentru parcurile de distracţii şi chiar tractoraşe cu remorci. Am lucrat o perioadă şi a mers bine, pentru că-i cunoşteam pe toţi din ţară care aveau astfel de parcuri de dostracţii. Asiguram mentenanţă sau chiar reparaţii. Am renunţat la aceste instalaţii de agrement, după ce s-a început aducerea lor din Italia mai mult pe degeaba.

Nu am putut concura, astfel că ne-am oprit din această activitate. Am zis că trebuie să facem ceva, iar între timp ne-am apucat de partea asta de fibră. Am făcut la apărători pentru o fabrică de panificaţie. Am fost pe Valea Jiului pentru a lucra pentru sectorul minier, dar nu ne-am lipit, pentru că erau cu «dedicaţie». Pentru «Semănătoare» am lucrat, iar patronii de atunci de la New Holland ne-au propus să face toată cabine şi era vorba de aproximativ 1.000 de bucăţi. Ei voiau să le facem inclusiv partea metalică şi să o echipăm corespunzător cu un sistem de climatizare. Numai că între timp au venit sindicatele şi pur şi simplu i-au gonit pe patroni, că nu îşi vând ţara. Necazul era că toţi şefii de sindicate de acolo şi alţi şefi îşi făcuseră ei o reţea de firme căpuşe particulare. Aşa că ei i-au mobilizat pe angajaţi şi pur şi simplu i-au scos din sediu pe patroni. Nu a intervenit nicio autoritate, cu toate că au făcut plângeri la poliţie. Patronii au plecat şi nu am mai vrut să mai audă de «Semănătoarea“. Lucrau cam 2.500 de persoane acolo, dar după puţin timp au ajuns să mai lucreze doar 80 de persoane care să asigure paza. Acum, la «Semănătoarea» este o investiţie imobiliară“, ne relatează Nicolae Furnigea.

Societatea lui Nicolae Furnigea a reuşit să asigură furnitură pentru vagoanele de tren: „La WC asiguram cuve din fibră de sticlă, mult mai rezistentă, mai curată şi nu mirosea, pentru că pe jos nu se punea linoleum. Am făcut rame şi pereţi de vagoane. Lucram pentru Griviţa Roşie. Am făcut scaunele pentru fostul Stadion «Lia Manoliu». Făceam cam 1.000 de scaune pe zi“.

S-a separat de cei doi asociaţi în urmă cu 17 ani 

Societatea pe care o conducea împreună cu ceilalţi doi asociaţi deţinea un spaţiu cumpărat în interiorul fostei întreprinderii Progresul. La un moment dat, un aşa-zis investitor a venit cu intenţia de a cumpărat tot restul unităţii. A plătit o primă tranşă şi le-a transmis celor trei asociaţi că trebuie să plece. Au fost nevoiţi să îşi găsească un alt loc pentru a continua activitatea. În acest fel au cumpărat de la fosta societate de stat din Gorj, Robur, un sediu aflat în localitatea Târgu Cărbuneşti.

„Am plătit atunci o sumă de 40.000 de dolari. Erau foarte mulţi bani la vremea aceea. Mi-au vândut, pe lângă teren, hale şi sediu, tractoare, maşini unele, care nu erau decât pe hârtie, nu şi în realitate. Asta s-a întâmplat în anul 1999“, îşi aminteşe Nicolae Furnigea. Între timp, tranzacţia cu Progresul a căzut, după care fosta întreprindere a început să fie vândute active pe bucăţi. Cei trei asociaţi au dorit să-şi extindă spaţiul de producţie. „Au vândut fabrica aia care a avut 20 de hectare, dar trebuia să dai şpagă. M-am certat cu cei de la Fondul Proprietăţii de Stat. Eu nu puteam să dau şpagă ca să o iau mai ieftin. «Măi, băieţi, nu merge, fir-aţi ai dracului să fiţi. Nu vă dau nicio şpag㻓, povesteşte Nicolae Furnigea.

Activitatea a funcţionat bine, dar după câţiva ani a luat iniţiativa separării. „Le-am propus celor doi asociaţi să vin la Tg. Cărbuneşti, iar ei să rămână la Bucureşti. Am făcut diviziunea societăţii şi din anul 2001 am început activitatea la Tg. Cărbuneşti“.

data-matched-content-ui-type="image_stacked"