În urmă cu 80 de ani, în ianuarie 1945, zeci de mii de etnici germani din România au fost deportați pentru a „participa la munca de reconstrucție a Uniunii Sovietice“. Potrivit Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), trimiterea celor 47.000 cetățenilor români de etnie germană în gulagul sovietic este unul dintre cele mai triste episoade ale lungului șir al crimelor împotriva umanității înregistrate la finele celui de-Al Doilea Război Mondial.
În încercarea de a scăpa, unii își schimbau numele, religia sau căutau să se căsătorească cu români. Alții au fugit și s-au ascuns. Au fost și cazuri în care, pentru a nu ajunge în țara sovietelor, și-au luat viața împușcându-se sau luând otravă. Nu puține au fost situațiile când întreaga familie a decis că e mai bine să moară decât să ajungă în Uniunea Sovietică. Documente din arhivele CNSAS pot fi văzute la expoziția organizată zilele acestea de Casa de Cultură Friedrich Schiller din București.
În noaptea de 10/11 respectiv în ziua de 11 ianuarie 1945 au început în toată țara arestările „supușilor români de origine etnică germană”, ceea ce, potrivit documentelor Poliției, a provocat în rândurile populației minoritare germane o stare de spirit disperată. Erau vizați minoritarii germani de ambe sexe în etate de 17-30 ani (femei) și 18-45 ani (bărbați).
Agenții N.K.V.D. (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) supravegheau transporturile. La Sibiu ajunsese în ziua de 10 ianuarie un batalion de N.K.V.D.-iști. „Cu prilejul arestărilor s’au petrecut în Capitală și în orașele din provincie scene tragice, mai ales acolo unde părinții au fost despărțiți de copii, cari au rămas în voia soartei. În rândurile populației românești, cu excepția cercurilor de extreme stângă, în special ale românilor din Ardeal, se manifestă, în general, compătimire pentru soarta minoritarilor germani, deportarea lor fiind înfățișată drept o pierdere mare pentru potențialul uman și economic al țării. În unele cercuri românești din Ardeal se vehicula faptul că germanii ar trebui protejați și că Germania, indiferent de regimul ei politic intern, nu va ierta niciodată României că a consimțit la deportarea lor”, reiese dintr-un document publicat recent de CNSAS.
Populația din toată țara era agitată și ostilă cererilor Uniunii Sovietice, mai ales că nu era clar ce se va întâmpla dacă numărul etnicilor germani deportați nu îi va satisface pe ruși: „Cum numărul sașilor nu-i suficient pentru exigențele sovietice, vor fi deportați în U.R.S.S. românii pe care comuniștii îi califică de fasciști, hitleriști, criminali de războiu, epurabili, etc.”
Vaccinul antigripal din Uniunea Sovietică, scump și cu efecte dezastruoase pentru români
Anterior, „în orașele locuite de sași s’a svonit că la sate au început ridicarea în special a dulgherilor, zidarilor, tâmplarilor, etc care ar fi fost aduși la Legiunea de Jandarmi, sub excortă, sub pretextul de-a fi întrebuințați la diferite lucruri pentru nevoile armatei sovietice, ca amenajarea de spitale, cantonamente, etc.”.
„Domnește teama că la mijloc e vorba de-o deportare, precum și convingerea că cine va fi deportat nu se va mai întoarce niciodată în tară. Sunt dese cazurile în care sașii declară că preferă să moară acasă decât să se supună măsurilor de deportare”, constatau autoritățile de la București.
Mulți dintre germani sperau la o intervenție anglo-americană în favoarea lor. În plus, liderii comunității săsești i-au cerut lui Iuliu Maniu, la aniversarea de 72 de ani a acestuia de la Sibiu, să protejeze minoritatea germană. Acesta i-a asigurat că va interveni în favoarea lor, dar rezultatul s-a văzut. Zeci de mii de familii distruse.
La o zi după această întâlnire, pe 9 ianuarie, tensiunea din mijlocul sașilor „a crescut în legătură cu dispozițiunile de ridicare și trimiterea acestora în U.R.S.S. Această tensiune este generală în toate regiunile din Ardeal locuite de sași. Unii sași au părăsit locuințele lor, fugind. Sunt cazuri în care copii de 15 și 16 ani au încercat să fugă sau au părăsit de frică locuințele părinților lor, pentru a nu fi ridicați de autoritățile române și ruse. Prin unele regiuni se vorbește că s’ar fi produs sinucideri în rândul saşilor. Unele fete sașe sunt gata să se căsătorească imediat cu români, pentru a nu fi deportate. În seara zilei de 3 Ianuarie a.c., ar fi trecut prin Copșa Mică o garnitură de 60 vagoane cu sași și șvabi din Banat cu destinația Siberia”.
„Prăbușirea moralului populației germane a ajuns completă în noaptea de 10/11 și în ziua de 11 Ianuarie a.c. [n.r. – 1945] când organele sovietice și românești au început arestările. Patrule româno-sovietice, asistate de civili, au început să aresteze și ridice aproape în întreaga Capitală pe supușii români de origine etnică germană, care au fost transportați cu camioanele spre gara Băneasa, unde aşteptau vagoane goale. Până în seara de 11 Ianuarie a.c.au fost arestate în Capitală 8.500 persoane, numărul vagoanelor umplute cu acești arestați cifrându-se la 64.”
Pentru că a liniști populația care nu era vizată de deportări, pe 18 ianuarie 1945 a fost publicată în presă următoarea informare: „Președinția consiliului de miniștri comunică: Întrucât circulă diferite svonuri care n’au temei, se aduce la cunoștința populației de origine etnică germană următoarele: Sunt ridicați din ordinul Înaltului Comandament Sovietic, spre a fi duși în locurile unde se simte nevoie de brațe de muncă, următoarele categorii de cetățeni de origină etnică germană: Bărbații între anii 16-45. Femeile între 18-30, afară de acele cari au copii ce n’au împlinit vârsta de un an. După ce vor fi ajunși la locurile de destinație, familiile vor fi încunoștiințate și autorizate să le scrie și să le trimită pachete. Ridicarea are caracter provizoriu, întrucât este vorba de muncă necesară pentru nevoile războiului.”
Chiar dacă ordinele începuseră să fie destul de clare, abuzurile rușilor erau la ordinea zilei, așa cum iese dintr-un document al Comisariatului de Poliție Reșița. „Șefii echipelor de strângere” erau polițiști români care aveau sarcini clare pe cine să ridice în vederea deportării. Cu toate acestea, rușii au început să trimită în gulag nu numai germani, ci și etnici evrei, cehi, maghiari. Două adolescente care aveau 14 ani au fost eliberate de polițiștii români în gara din Orșova după intervenția șefului Poliției din Reșița, comisarul Oprea Beniamin.
Acesta cerea comandamentului de la Timișoara să intervină la forurile în drept pentru ca trierea să fie făcută mai atent,mai ales că sovieticii treceau ani fictivi în dreptul unor copii pentru a putea fi deportați.
Timișoara. Securitatea învârtea cheița Justiției
Operațiunea de ridicare a minoritarilor germani a început la Reșita în noaptea de 15/16 Ianuarie și a luat sfârșit în noaptea de 17/18 Ianuarie. La ea au participat 64 de echipe mixte româno-sovietice. Orașul a fost împărțit în nouă sectoare care aveau „centre de colectare” păzite de 20 de soldați sovietici, iar la fiecare centru exista un polițist și un ofițer român de armată care participau la trierea etnicilor germani.
La Uzinele de Fier și Domeniile Reșița a fost ridicat un procent de 80 din personalul muncitoresc, întrucât majoritatea maiștrilor și muncitorilor acestor uzine erau de origine etnică germană. În total, au fost verificate mii de persoane și au fost predate „centrelor de colectare” 2.803 cetățeni români de etnie germană.
Un alt document al Comisariatului de Poliție Reșița arată cum au fost identificați etnicii germani din oraș. Pe 3 decembrie 1944 Comisia Aliată de Cotrol a cerut, fără a specifica de ce, numărul cetățenilor români de etnie germană cu domiciliul real în localitate. Serviciul de statistică din oraș nu avea date, așa că polițiștii au luat la puricat cărțile de imobil. Conform acestora, trăiau 12.561 de germani în Reșița. Pe 22 decembrie 1944, Comisia a cerut Poliției să întocmească tabele nominale. Au fost alese 5.364 de persoane, mai ales cele născute între anii 1899-1928 (Bărbați) și 1914 – 1927 (femei) și chemate la sediul Poliției prin afișaj public sau presă.
După calvarul ruperii de familie și munca forțată pe care au făcut-o în U.R.S.S., în localități precum Berezovsk, Celeabinsk, Dnepropetrovsk, Frunze, Krasnodar, Nicolaev, Odesa, Rostov sau Zaporoje, urma cel al returnării. Mulți mureau în vagoanele cu care erau trimiși acasă. Bolile de plămâni, cele cardiace sau organismul slăbit din cauza malnutriției i-au trimis pe mulți în mormânt.
La revenirea din U.R.S.S., repatriații erau îndrumați spre centrele de triere de la Constanța, Iași, Satu-Mare, Oradea, Arad, Focșani și Timișoara, dar odată ajunși înapoi în țară nu aveau bani să-și continue drumul până acasă.
Fiecare repatriat primea o dovadă provizorie valabilă timp de 15 zile în care se menționa că a fost la muncă obligatorie în U.R.S.S. Cu acel document, se prezenta la poliție unde li se verifica identitatea și apoi erau lăsați liberi. Totuși, posturile de jandarmi erau obligate să întocmească o evidență specială a cetățenilor de origine germană înapoiați de la munca obligatorie din Uniunea Sovietică. Unii au revenit acasă în același an, 1945, alții abia la începutul anilor 1950.
Durerea ce mai mare a fost că, în momentul în care au ajuns în localitățile de baștină, și-au găsit casele și animalele luate cu forța de coloniști români. Un notă informativă din 18 august 1948 al Inspectoratului de Siguranță al Capitalei arată cât de gravă era situația.
„O problemă care merită atenție deosebită este chestiunea șvabilor și sașilor înapoiați dela muncă din U.R.S.S. Rezultă următoarele: Că în URSS mai ales în ultimul timp, au fost tratați foarte bine, nefăcându-se nici o deosebire între ei și cetățenii sovietici. Înainte de a părăsi șantierele de lucru, au fost adunați ținându-li-se de către comandanții sovietici discursuri de mulțumire pentru munca devotată depusă și promițându-li-se că reveniți în România, vor fi repuși în toate drepturile lor, adică vor fi reprimiți în serviciile avute, li se vor restitui bunurile, casele, vitele și uneltele expropiate, mulți susțin că și la Focșani li s-ar fi făcut aceleași promisiuni de către autoritățile românești. În practică însă, și mai ales în Ardeal, din motive diferite, cunoscute autorităților, cei înapoiați din U.R.S.S., nu au putut și repuși în vechia situație deținută, din care cauză, a anumită agitație a început între cei înapoiați din U.R.S.S. după cum se spune, în multe sate în special acolo unde în urma împroprietăririi, au fost aduși coloniști din alte regiuni, aceștia au atacat chiar cu cuțitele, pe cei reîntorși din U.R.S.S. din care cauză agitația se mărește. Unii dintre cei înapoiați din U.R.S.S. și care par să fi colaborat direct cu anumite servicii sovietice, caută să strângă reclamații pe care urmează să le înainteze direct autorităților sovietice.”
Coșmarul nu avea să se încheie. În urma tensiunilor existente dintre conducerea comunistă de la București și Iosip Broz Tito, minoritățile etnice de la frontiera cu Iugoslavia au fost deportate în masă în Bărăgan. Germani, croați, sârbi, bulgari, sar și români au fost trimiși în gulag în 18 iunie 1951 și nu au avut dreptul să se întoarcă decât în 1956.