„Moravurile publice ale multora dintre compatrioții noștri, învățământul, lumea academică și, de ce, felul în care suntem administrați astăzi își au cele mai puternice resorturi în reformele Epocii de Aur. Evoluția dictaturii lui Nicolae Ceaușescu nu doar că a transformat criza structurală a comunismului românesc într-o catastrofă națională, dar mai cu seamă a imprimat românilor tipare mentale și reflexe de care ne ciocnim contondent și astăzi.”
Paragraful de mai sus este preambulul cărții Elena Ceaușescu sau anatomia unei dictaturi de familie a istoricului Cosmin Popa, cercetător la Institutul de Istorie Nicolae Iorga al Academiei Române. Este o lectură perfectă pentru cine vrea să înțeleagă, dincolo de propagandă, cum a funcționat sistemul opresiv ceaușist, dar și pentru nostalgicii comunismului, deși mă îndoiesc că mulți dintre ei ar înțelege-o.
Apariția disidenței organizate şi a protestelor l-a determinat Ceauşescu să modifice filosofia represiunii pentru că era nevoie să păstreze în ochii Occidentului aparența unui stat civilizat, scrie istoricul. Sursa fotografiei este Fototeca online a comunismului românesc, cota 35/1966.
La sfârșitul lui 1977 au fost propuse și parțial introduse o serie de schimbări semnificative în funcționarea aparatului de represiune şi ordine, urmate de o serie de modificări ale Codului Penal, sub denumirea de perfecționare a activităţii Miliției, Procuraturii, Justiției și Securității.
„Perfecționarea” pleca de la ideea că în România nu mai există infracțiuni politice şi nici deţinuţi politici. Noua filosofie transfera o bună parte dintre atribuțiile aparatului de ordine şi represiune către colectivele de oameni ai muncii, conform unei hotărâri a CC al PCR.
Șpăgarii justiției comuniste. Bani, mese la cârciumi, alune, țigări sau casetofoane
Judecarea, condamnarea şi ispăşirea pedepselor pentru anumite infracţiuni urmau să se facă în mijlocul colectivelor muncii care aveau datoria să vegheze și asupra reabilitării celor în cauză. În anul 1977, nu mai puțin de 19 000 de deținuți fuseseră amnistiați, multora fiindu-le şterse din cazier infracțiunile, iar mai mult de ju- mătate dintre penitenciare fuseseră desființate.
Teoretic, munca şi nu detenția devenea modalitatea principală de ispăşire a păcatelor comise față de societate, iar Miliția urma să fie coordonatorul „formațiunilor civice de menținere a ordinii și disciplinei”. Notă discordantă în acest transfer de competenţe făcea Securitatea căreia i se cerea „să-şi sporească fermitatea în combaterea oricăror încercări sau acțiuni de spionaj și a altor activități ostile țării noastre, împotriva tuturor acelora care încearcă să lovească în interesele poporului”.
Inspirat din practica asiatică a comunismului, Ceauşescu cerea înlocuirea tribunalelor clasice cu „tribunale revoluționare” teritoriale și de pe lângă consiliile populare, dar și cu „tribunale revoluţionare muncitorești” care urmau să funcționeze în interiorul întreprinderilor, pe lângă „,consiliile oamenilor muncii”.
Competenţa planificatelor „tribunale revoluționare muncitorești” din unităţile economice nu era doar penală, extinzându-se și asupra conflictelor de muncă şi asupra cauzelor civile, urmând să judece furturi din „avutul obstesc” până la valoarea de 10 000 de lei şi prejudicii din neglijență până la valoarea de 15 000 de lei, iar pedepsele date să fie de reabilitare prin muncă, nu închisoarea.
Autorii propunerilor considerau că astfel de tribunale aveau să judece până la 50% din cauzele aflate până atunci pe rol, instanțele urmând să fie formate din 11-35 de judecători populari care să judece în complete de 3-5 membri, iar când cazul era mai complex, să participe şi un judecător de profesie. Judecătorii aveau să fie aleşi de adunările oamenilor muncii, iar cei din Tribunalul Revoluționar Suprem de Marea Adunare Națională.
Șpaga în justiția comunistă (II). Magistrați corupți sau destituiți au împărțit dreptatea și după 1989
Efect al încercării lui Ceauşescu de a-și păstra aura de lider luminat, reforma propusă nu era altceva decât o încurajare a infracționalităţii de drept comun și o acutizare a formelor de represiune împotriva disidenței de orice natură.
În modificările propuse la Codul Penal, o serie de infracțiuni grave cum erau lovirea ale cărei urmări necesitaseră îngrijiri medicale de până la 60 de zile, violarea de domiciliu, amenințarea, violarea secretului corespondenței, delapidarea fără consecințe grave, primirea de foloase necuvenite, darea de mită, primirea de mită, denunțul calomnios, tăinuirea, favorizarea infractorului, falsificarea instrumentelor oficiale, falsul în declarații, specula, prostituția, proxenetismul, înşelăciunea urmau să se pedepsească prin amendă sau sub supravegherea colectivului de muncă.
Deşi se dorea un pachet de măsuri menit să întărească disciplina în societate și să stopeze epidemia de infracționalitate care cuprinsese țara, în primul rând ca urmare a deficitelor artificial create, acesta era menit să încurajeze mai ales mica infracționalitate.
Ulterior a renunțat la ideea instituirii „tribunalelor muncitoreşti revoluționare”, o reformă mai limitată a legislației penale a avut loc, golirea puşcăriilor de infractorii condamnați, cu scopul reducerii cheltuielilor, devenind un „ritual” anual.
Înlocuirea privării de libertate cu pedeapsa la locul de muncă, amnistiile repetate și acutizarea diverselor deficite nu au întârziat să-şi producă efectele. Raportul Miliției pentru anul 1980 arăta că infracțiuni precum omorul și loviturile cauzatoare de moarte cunoscuseră o creștere alarmantă, iar furtul în dauna „avutului obstesc” se înteţise, prejudiciile crescând de la 175 de milioane în 1975 la 340 de milioane în 1980.
Ponderea pedepselor cu privare de libertate în locuri de deținere scăzuse de la 84,2% în 1977, anul introducerii reformelor, la 27,8% în 1980, dar populația penitenciarelor nu făcuse decât să crească. Spre exemplu, dacă la 1 septembrie 1970 numărul populației din penitenciare era de 26.338 de deținuți, la 1 decembrie 1980, acesta crescuse la 32.136 de deținuți, în condițiile în care un larg spectru de infracțiuni se pedepsea prin condamnare la locul de muncă, iar la 31 mai 1982, aceasta ajunsese la 40.4283, ceea ce însemna o depășire cu 60% a capacității de cazare.
Evoluția numărului populației penitenciarelor era mult sub efectele reale ale creşterii criminalității din Republica Socialistă România, din moment ce mulți infractori nici măcar nu ajungeau în locurile de detenție, atât ca urmare a „încredințării colectivelor de muncă”, cât și ca rezultat al amnistiilor care se aplicau și proceselor aflate în curs.
Fostă șefă a Curții Supreme, sancționată pentru dispariția a 21 de dosare penale
Urmare a noului sistem de condamnare la locul de muncă, Miliția era nevoită să supravegheze 22.000 de oameni aflaţi în astfel de situație, ceea ce era mult peste efectivele de care dispunea.
Ceauşescu produsese singura sa revoluție autentică, anume cea infracțională, prin creșterea gradului de contagiune a comportamentelor antisociale, fapt care avea să-și pună amprenta asupra moralității publice din România mult timp de atunci încolo.
Nefiind însă interesat de siguranța cetățenilor săi, sensibil doar la furturile și accidentele care produceau diminuări sau întreruperi ale producției, când problema era adusă în discuție, el prefera să o ignore. La observația generalului Ion Ioniță, într-o ședință a CPEx din ianuarie 1981, că orașele au devenit nesigure sau la cererea primarului Bucureştiului, Gheorghe Pană, care a propus „scoaterea” din Bucureşti a infractorilor, proveniți cu precădere, susţinea el, din rândul comunității țigănești, Ceauşescu a răspuns cu fraze generale în care cerea aplicarea legii.
Vârful politicii ceaușiste de încurajare a infracționalității de drept comun a fost atins în ianuarie 1988. Prin două decrete de amnistiere, primul în octombrie 1987, iar al doilea în ianuarie 1988, penitenciarele au fost golite de infractori. Aproximativ 70.000 de deţinuţi au fost eliberați, în izolare rămânând 7.500 de persoane.
Luată probabil cu scopul economisirii banilor, decizia a dus la o explozie a infracţionalității în perioada 1988-1989, fapt care a determinat Ministerul de Interne, condus atunci de Tudor Postelnicu, să falsifice într-o manieră neîntâlnită până atunci rapoartele anuale privind starea infracţionalității de drept comun.
Un impiegat CFR bețiv și cu pile, cauza catastrofei feroviare din 1968
Astfel, deși Nota-raport privind impactul decretelor amintite era semnată de Postelnicu, statistica atașată și înaintată și ea lui Ceauşescu, olografă și nesemnată, consemna o scădere a numărului infracțiunilor pentru anul 1987 față de anul precedent cu 32,9%, iar pentru primele trei luni ale anului 1988, faţă de același interval din 1987, cu 59,2%.
Impactul politicii sale de încurajare a infracţionalităţii asupra stării de siguranță a cetățenilor, care la sfârșitul regimului era într-o situație deplorabilă și a avutului privat, nu îl interesa deloc pe Ceauşescu. Ceea ce îl interesa era modul în care era afectată proprietatea de stat pe care el o numea „avuție națională”, dar la care se raporta ca la averea proprie.
Începând din 1988, rapoartele anuale referitoare la activitatea Miliției, Procuraturii și aparatului judecătoresc se concentrau asupra „apărării avuției naţionale“, serios afectată de corupția la care participau simbiotic aparatul de represiune și de ordine, partidul, administrația și diversele comunităţi infracţionale.
Cu ocazia discutării raportului pe al doilea semestru al anului 1988, Ceaușescu avea să pună într-o oarecare măsură punctul pe „i“, fără să ceară însă măsuri concrete: „Am mai multe sesizări, arăta el celor prezenți la o ședință de Secretariat în noiembrie, din care reiese că organele de Miliție, inclusiv Procuratura, în diferite domenii… au devenit părtaşe la unele nereguli, pe baze de prietenie, pe bază de rudenie şi pe interese directe.”
Lucrurile aveau să rămână neschimbate, iar „alianța” dintre aparatul de ordine şi de represiune şi lumea infracțională avea să devină o realitate care a supraviețuit comunismului.