”Ce înseamnă să îmbătrânești la Piombino (provincia Livorno, Italia – n.r.) îmi dau seama numai acum după o experiență personală”. Astfel începe o scrisoare trimisă de o italiancă redacției QUInewsValdicornia.it, în care povestește greutățile pe care le întâmpină în găsirea unui sprijin pentru îngrijirea părinților săi bătrâni și bolnavi. Vă prezentăm în continuare scrisoarea integrală:
”Am doi părinți bătrâni de 86 de ani care trăiesc pe cont propriu: mama invalidă 100%, tata diabetic, bolnav de inimă, insuficiență renală. Primele instituții publice la care te adresezi sunt medicul de familie și până aici nimic de spus pentru că medicul e perfect. Apoi începi să ai nevoie de spital când mama are primele crize de epilepsie și descoperi că în spital nu mai ești binevenit la o anumită vârstă, dimpotrivă, te expediază acasă chiar înaintea altora.
Te întorci acasă și realizezi că ai nevoie de asistență domiciliară și începi să primești infirmiere și asistente, dar care nu vin în fiecare zi, astfel că trebuie să te descurci și să cauți o îngrijitoare și/sau să ceri internarea într-o casă de îngrijire a bătrânilor. Cele din Val di Cornia pe lângă faptul că au costuri exorbitante (de la 75 la 80 de euro pe zi) pentru cineva care primește o pensie minimă și un fost muncitor siderurgic, nu au locuri disponibile. Rămâne căutarea unei îngrijitoare. Și aici începe calvarul.
Începi să-ți întrebi cunoștințele și se dezlănțuie o serie de apeluri telefonice în special din partea unor românce și ucrainence care se prezintă, văd că în casă este mama care se simte rău și se plânge, își fac griji (pentru ele însele) dacă doarme noaptea, dacă merge singură (sigur că nu merge), și deja strâmbă din nas. Apoi văd că în casă este și un bărbat de 86 de ani, fără probleme de mobilitate, care pentru ele reprezintă o amenințare la persoană. ‘Sunt două persoane’ îți spun și, deși tu le oferi un contract în regulă, pleacă.
Sunt unele care se prezintă fără permis de ședere, dar însoțite de o fiică de 8 ani sau de un fiu de 23 pentru care îți cer găzduire cu plată. Majoritatea îți cer să nu fie înregistrat contractul de muncă pentru a putea să încaseze în același timp salariul tău și ajutorul de șomaj la plătirea căruia noi (italienii – n.r.) contribuim.
Sunt unele care spun că se mulțumesc cu un contract de 30 de ore săptămânal în loc de 54 cu condiția ca tu să le plătești mai mult pe statul de plată sau, mai bine, la negru. Multe cer să poată lucra la negru duminica și de sărbători.
Bineînțeles toate cer o cămăruță în care să poată dormi singure, altfel nu vor reuși să asiste bolnava pe timpul orelor diurne. Apoi sunt unele care îți pun mama la culcare la ora 20 și la 21 se duc să danseze în piață până la miezul nopții și apoi poate au obrăznicia să se ducă la sindicat și să te denunțe pentru nerespectarea orelor de odihnă: sindicatul, bineînțeles, stă de partea lucrătorului și tu te afli în situația de a trebui să-ți găsești și un avocat pentru a-ți apăra părinții.
Toate acestea nu s-ar întâmpla dacă primăria noastră ar ridica o clipă privirea pentru a înțelege că Piombino este un oraș de bătrâni în care numai Geriatria (în toată Agenția Sanitară Locală – ASL) nu reușește să facă nici minim față situației și care poate să primească numai un mic procent din persoanele care au nevoie, fiindcă, pentru orice lucru de care ai nevoie, ASL cere o consultație preventivă la Geriatrie. Timp de așteptare 3 luni: 90 de zile pe timpul cărora se poate întâmpla orice.
Am informat-o privind aceste aspecte pe asistenta socială – încheie femeia – care bineînțeles mi-a spus că nu se poate face nimic deoarece pentru mama nu sunt locuri la RSA (n.r. – case pentru bătrâni gestionate de stat) și pentru tata ar putea fi centrul diurn însă trebuie să așteptăm certificarea ISEE pentru că serviciul, oferit de dimineață până la ora 16, este cu plată”.