Româncă, menajeră în Italia: ”În sfârșit am găsit ce îmi lipsea, sau poate ce nu am găsit în anii tinereții”

A sosit în Italia în 2002 și de atunci lucrează ca menajeră la Roma. O muncă epuizantă, dar care permite unor femei precum ea să își întrețină copiii la universitate sau să garanteze o viață demnă familiei lăsate în țara de origine. În puținele ore libere, Lidia se dedică pasiunii sale, apărută pe timpul primilor ani de școală și redescoperită în Italia: POEZIA. În septembrie, Lidia Popa s-a clasat a treia în cadrul Concursului Literar Internațional ”Corona”, care s-a desfășurat la Cassano allo Ionio, provincia Cosenza, cu lucrarea ”Punto indifferente (essere)”.

Prima dragoste, POEZIA

Lidia își reparcurge viața începând de la copilăria din România, în județul Neamț, unde și-a luat bacalaureatul și apoi atestatul de contabil.

”Scriu de la vârsta de șapte ani când am început cu prima poezie. De atunci am continuat cu diferite povestiri și analize literare pe timpul studiilor școlare. Am avut norocul să am profesori minunați, de la școala primară până la liceu. Îmi amintesc de ei cu nostalgie, au reușit să-mi transmită iubirea pentru literatură”.

După ce a studiat actorie la școală și a scris primele poezii, parcursul literar al Lidiei Popa s-a oprit. La fel ca multe alte femei, s-a dedicat familiei și muncii. Mulți ani a lucrat ca secretară și a făcut contabilitate pentru diverse societăți românești.

Viața în Italia

Apoi, într-o zi, a decis să abandoneze totul și să se ducă să lucreze în Italia. Pentru ea viața în Italia înseamnă ”muncă multă și seriozitate”. ”Deși mulți dintre conaționalii noștri nu gândesc la fel privind seriozitatea, eu cred că imaginea unui popor o creează însăși poporul, nu analiștii și nici măcar cei care încalcă regulile și legile oriunde, atât în propria țară, cât și în cele în care au emigrat. Imigrația în Europa devine din păcate o necesitate pentru a găsi un loc de muncă bine plătit care nu întotdeauna este adecvat pregătirii și aspirațiilor pe care le poate avea un tânăr după ce și-a încheiat studiile”.

Acum, după ani de muncă și după ce a depășit dificultatea adaptării în Italia, viața pare ”un plăcut traseu în ascensiune, pe care știu că am misiunea să-l îndeplinesc, o cărare pe care trebuie să o parcurg până la sfârșitul vieții mele. În sfârșit am găsit ceea ce îmi lipsea, sau poate ce nu am găsit în anii tinereții”.

Limba italiană, dragoste la prima vedere

Această nouă viață o datorează și descoperirii limbii italiene, pe care a început să o studieze ca autodidactă. A fost dragoste la prima vedere: ”M-am îndrăgostit iremediabil de limba italiană. O scriu și o vorbesc în aceeași măsură cu româna, limba mea maternă. Actualmente scriu poezii, narațiuni și eseuri în ambele limbi. Am multe lucrări inedite atât în italiană, cât și în română”, declară, adăugând că ea însăși desenează coperțile cărților sale.

”Scriu pentru mine însămi fiindcă simt că am ceva de spus și de transmis cititorilor mei. Apoi dacă există persoane care înțeleg mesajul pe care încerc să-l exprim prin cuvintele mele, rămâne de văzut și de simțit în rezultate. Nu scriu pentru a obține un efect anumit și imediat, ci ca să las o urmă a trecerii mele pe Pământ”.

Italiana este limba care i-a marcat parcursul de scriitoare, ”deoarece este limba pe care o vorbesc zilnic mai mult decât limba maternă. Pentru că trăiesc la Roma care mi-a oferit până acum multe șanse de a-mi dezvolta pasiunea pentru scrierea creativă. Ceea ce poate fi văzut din exterior drept o asimilare forțată, este doar o stimulare a gândului și a rațiunii, în această limbă pe care am învățat să o iubesc, deși la început părea hilară din cauza asemănărilor latinești”.

Lidia își amintește că la început totul era nou: ”Treceam de la momente de stupoare la râsete isterice în urma rezonanței pe care anumite cuvinte le aveau în mintea mea. Nu este deloc facil să delimitezi două limbi de origine latină fără să faci confuzii!”.

Ce înseamnă poezia pentru Lidia Popa

”Este credința mea. Vorbesc cu respect ca și când ar fi un act religios, fiindcă emoția și inspirația ne leagă de entități pe care nu le controlăm. Prin emoție se naște și inspirația dăruiește viață operei pe care o creează un artist. Poeții sunt talente adormite care și-au recăpătat libertatea cuvântului. Poetul este o ființă sensibilă, iar când este intoxicat de viață, vomită cuvintele regurgitate care îi agită gândurile. Ceva se întâmplă în ființa sa, o emoție îi zguduie gândurile până la epuizarea cernelei pe hârtie. Senzația care îți rămâne citind este că ceva s-a întâmplat, uneori numai în imaginație. Eu cred că un poet este un povestitor care narează realitatea în versuri. Cuvinte fluide, o topire a gândurilor în versuri, care face imaginația să zboare într-o vrajă melodică interioară, trezind simțurile, cu mici și inocente idei care te fac să crezi că acele cuvinte sunt greșite: ele mint”

Poezia este ”ca o rugăciune, se învață pe de rost și revine în minte, precum muzicalitatea unui refren, rămâne îndreptată către pereții sufletului. Emoția este hrănirea sufletului. Poezia e sacră. Poeții sunt umani, puțini devin mituri. Mă caut și mă regăsesc în cuvinte și mă simt bine în compania lor, pentru că exprimările sunt modul meu de a fi, precum un mim care mimează literele.

Poezia este vindecarea umanității. Arta dă lumină și expresie la ceea ce geniul uman creează”, sunt cuvintele frumoase spuse de Lidia Popa într-un interviu pentru huffingtonpost.it.

data-matched-content-ui-type="image_stacked"

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.