Între “mai multă GERMANIE” și “mai multe Germanii”

Cine s-a grăbit să întoarcă spatele plictisitoarei scene politice germane chiar s-a grăbit. Spectacolul abia începe, acum, când toată lumea a pierdut. Angela Merkel și-a pierdut strălucirea, social-democrații și-au pierdut electoratul, Germania și-a pierdut inocența prin bula de oxigen oferită extremei drepte.

Din perspectivă strict structurală, Alternativa pentru Germania, noua vedetă de cârciumă a populismului de dreapta radicală (un fel de extrema dreaptă cu halbă de bere) seamănă cu Uniunea Salvați România. Pe useriștii care și-au asumat responsabilitatea candidaturii și pe cei care i-au votat i-a unit exasperarea, nevoia de a șubrezi monolitul penal al corupției care leagă partidele tradiționale, decise să calce în picioare principiile și fundamentele statului de drept, dacă interesele de gașcă o cer. Numai despre asta s-a discutat, în pregătirea alegerilor parlamentare de anul trecut, din România, ca și cum alte teme n-ar fi existat. Așa că în USR s-au strâns bine intenționați conservatori și liberali, pravdoslavnici și liber-cugetători, multiculti sau etnocentriști.

La fel s-a întâmplat și cu prima mare speranță saxo-scandinavă Pirații – oameni care aveau în comun puține idei s-au văzut puși să își însușească păreri cu care nu erau neapărat de acord. Sau care au presupus rabat de la propriile convingeri. Și n-au făcut.

Acum, AfD a câștigat punctele electorale într-o singură zonă: securitatea publică amenințată de imigrație (bine, n’am înțeles de ce restul de 86,7% dintre germani nu au aceeași temere sau nu o consideră prioritate). Între cei 90 și ceva de parlamentari AfD, unii sunt conservatori Muttivați, adică anti-Merkel (care poartă vina de a nu fi lăsat în CDU loc de opoziție internă, generând o lipsă consistentă de lideri), alții au găsit o singură nișă de a se exprima, anume, sămânța de îndoială, și, în fine, sunt și extremiștii convinși. Politica unui stat implică și teme sociale, și măsuri economice, și context regional/internațional, și viziune, și obiective pe termen lung (până și ultimul cancelar social-democrat, Gerhard Schröder, a avut unul și a plătit scump pentru curajul de a băga economia germană la dietă – cam ceea ce vrea acum Emmanuel Macron în Franța).

În AfD, facțiunile s-au ferit să pună pe masă idei politice de anvergură. Pentru că, în realitate, AfD nu are decât o temă ca personaj colectiv. În absența fantomei imigrației, personajul colectiv AfD nu există.

Ei, bine, lucrurile au escaladat mult mai repede decât anticipasem, la AfD: luni dimineață, în conferința de presă care urma să marcheze cele 15 minute de glorie ale partidului, co-președinta Frauke Petry a și părăsit viitorul grup parlamentar al mișcării,  acuzându-și colegii că nu pot trece de stadiul declarațiilor inflamante și nu-s în stare să trateze teme politice, economice sau sociale. Or, spunea Petry înainte de a părăsi conferința de presă în trei minute, cu o astfel de conducere, partidul nu va putea pretinde dreptul de a guverna, în 2021.

E mult mai greu să menții sprijinul electoral decât să-l primești. Mai ales când primești niște voturi care nu sunt ale tale. Emoțiile alegătorilor funcționează în dublu sens. Iar între vrajă și frustrare, demarcația e mai subțire decât pare. Întrebați SPD-ul, mândrul partid care a așezat interesele proletariatului la masa politică germană încă de acum 150 de ani. Și a făcut-o, periodic, până fie n-a mai știut cum s-o facă, fie i-a dispărut proletariatul. Clasa defavorizată căreia i se adresau în mod tradițional tovarășii a devenit, de câteva decenii, burghezie populară. Este o zonă electorală a echilibrului pe care inclusiv cauzele socialiste l-a instituit. Pentru acești germani care au învățat să o ducă bine, toate motivele afilierii cu SPD-ul mai există. Tot ce mai așteaptă de la un reprezentant al clasei politice este să le ofere garanția stabilității, să le gireze libertatea și bunăstarea ca drepturi intangibile. Posibil ca tocmai SPD să fie una din cauzele ascensiunii AfD. Socialiștii nu s-au dus după clientela lor tradițională: Germania defavorizată, a dezavantajaților social, a asistaților sociali, a pensionarilor și a tinerilor și, de ce nu, a celor care își asumă riscul unei afaceri mici pe cont propriu – acea Germania care are nevoie de stat, nu de a Treia Cale, acea Germanie care nu încheiat dubla tranziție spre democrația secolului post-industrial – de la statul bismarckian post-belic , în Vest, și respectiv, de la statul pseudoasistențial în Est.

„În liniște stă puterea”, spunea, ieri seară, Angela Merkel, când a fost întrebată cu cine va guverna. S-ar putea să nu aibă timpă de multă liniște. La Paris, Emmanuel Macron, care trece printr-o criză de credibilitate electorală, va susține mâine un discurs important – despre cum vede el reforma instituțiilor europene. Un discurs care, cel mai probabil, va face complica serios negocierile Angelei Merkel cu ecologiștii și liberalii pentru elaborarea unui program tripartit de guvernare. De aici va începe și măsurătoarea șanselor viitoare ale AfD – care nu va dispărea doar pentru că lumea o arată cu degetul de neo-nazistă.

data-matched-content-ui-type="image_stacked"

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.