De ce nu ne amintim perioada în care eram bebeluși? Fiecare dintre noi a trăit acele prime luni de viață, pline de descoperiri, sunete, atingeri și culori. O lume nouă ni se desfășura în față, iar fiecare chip, fiecare voce și fiecare senzație erau înregistrate în mintea noastră fragilă. Învățam să recunoaștem fețe familiare, să distingem emoții și să explorăm mediul înconjurător, însă, paradoxal, toate aceste experiențe au rămas dincolo de amintirea noastră conștientă.
De ce nu ne putem întoarce mental în acea perioadă, deși creierul nostru era activ și învăța necontenit? O întrebare fascinantă la care oamenii de știință au încercat să răspundă de-a lungul timpului. Un nou studiu realizat la Yale sugerează că, deși bebelușii pot înregistra amintiri, problema nu este în formarea acestora, ci în accesarea lor mai târziu.
Deși în primii ani de viață învățăm enorm, ca adulți nu ne putem aminti evenimente specifice din această perioadă. Cercetătorii au crezut mult timp că acest fenomen apare deoarece hipocampul, partea creierului responsabilă pentru stocarea amintirilor, continuă să se dezvolte până în adolescență și nu poate înregistra amintiri în primii ani de viață. Însă noul studiu realizat la Yale sugerează contrariul.
În cadrul cercetării, oamenii de știință au arătat imagini noi bebelușilor, testând ulterior dacă aceștia și le amintesc. Când activitatea hipocampului era mai intensă la prima vedere a unei imagini, bebelușii aveau o probabilitate mai mare de a o recunoaște ulterior.
Publicat pe 20 martie în ScienceDirect, studiul arată că amintirile pot fi înregistrate în creier încă din primii ani de viață. Următorul pas al cercetătorilor este să afle ce se întâmplă cu aceste amintiri în timp.
►►► Stilul de viață, mai important decât moștenirea genetică. Cum ne afectează speranța de viață
Amnezia infantilă: o enigmă a memoriei
Incapacitatea noastră de a ne aminti evenimente din primii ani de viață este cunoscută sub numele de „amnezie infantilă”. Studierea acestui fenomen este însă o provocare.
„Caracteristica principală a acestui tip de amintiri, pe care le numim amintiri episodice, este că le putem descrie altora, dar acest lucru este imposibil când vorbim despre bebeluși pre-verbali”, a explicat Nick Turk-Browne, profesor de psihologie la Yale și autor principal al studiului.
Testarea memoriei episodice la bebeluși
Pentru acest studiu, cercetătorii au căutat o metodă solidă de testare a memoriei episodice la bebeluși. Echipa, condusă de Tristan Yates, a expus bebeluși cu vârste între trei luni și doi ani la imagini cu fețe, obiecte și scene noi. După ce bebelușii vizionaseră mai multe imagini, cercetătorii le-au prezentat o imagine văzută anterior alături de una nouă.
„Când bebelușii au văzut o imagine doar o singură dată înainte, ne așteptăm să se uite mai mult la ea când o văd din nou”, a explicat Turk-Browne. „Astfel, dacă un bebeluș privește imaginea veche mai mult decât pe cea nouă, putem interpreta acest lucru ca o recunoaștere.”
În acest nou studiu, echipa de cercetare a folosit imagistica prin rezonanță magnetică funcțională (fMRI) pentru a măsura activitatea hipocampului la bebeluși în timp ce priveau imaginile.
Rolul hipocampului în formarea amintirilor
Cercetătorii au analizat dacă activitatea hipocampului este legată de forța amintirilor unui bebeluș. Rezultatele au arătat că o activitate mai mare în hipocamp la vederea unei imagini noi a condus la o recunoaștere mai bună a imaginii mai târziu. Mai mult, partea posterioară a hipocampului, zona asociată cu memoria episodică la adulți, a fost cea mai activă.
Aceste descoperiri au fost valabile pentru întregul grup de 26 de bebeluși, dar au fost mai evidente la cei de peste 12 luni. Acest efect de vârstă oferă o imagine mai completă asupra modului în care hipocampul se dezvoltă pentru a susține învățarea și memoria, a spus Turk-Browne.
►►► Ce se întâmplă în mintea oamenilor care cred în teorii ale conspirației
Tipuri diferite de memorie
În cercetările anterioare, echipa a descoperit că hipocampul bebelușilor de doar trei luni afișează un tip diferit de memorie, numit „învățare statistică”. Dacă memoria episodică se referă la evenimente specifice, cum ar fi o cină cu prieteni, învățarea statistică presupune recunoașterea tiparelor din evenimente repetate, cum ar fi identificarea aspectului restaurantelor sau ritmului unei mese la restaurant.
Aceste două tipuri de memorie utilizează căi neuronale diferite în hipocamp. Studiile pe animale au arătat că învățarea statistică, care are loc în partea anterioară a hipocampului, se dezvoltă mai devreme decât memoria episodică. Turk-Browne sugerează că acest lucru este logic, deoarece „învățarea statistică ajută la dezvoltarea limbajului, vederii și altor concepte fundamentale”.
Ce se întâmplă cu aceste amintiri?
Chiar dacă memoria episodică poate fi înregistrată de hipocamp mai devreme decât se credea, ce se întâmplă cu aceste amintiri?
Există mai multe ipoteze, spune Turk-Browne. Una dintre ele este că amintirile nu sunt convertite în stocare pe termen lung și astfel dispar rapid. O altă variantă este că amintirile rămân stocate, dar nu mai pot fi accesate. Turk-Browne consideră că această a doua posibilitate este mai probabilă.
Într-un studiu în desfășurare, echipa lui Turk-Browne testează dacă copiii își pot aminti videoclipuri filmate din perspectiva lor când erau mai mici. Rezultatele preliminare sugerează că aceste amintiri pot persista până la vârsta preșcolară înainte de a dispărea.
Descoperirile recente ale lui Yates oferă o conexiune importantă.
„Munca lui Tristan pe subiecți umani este remarcabil de compatibilă cu dovezile recente din studiile pe animale, care sugerează că amnezia infantilă este o problemă de accesare a amintirilor.”, a spus Turk-Browne. „Lucrăm la urmărirea durabilității amintirilor hipocampale de-a lungul copilăriei și chiar începem să explorăm posibilitatea radicală, aproape SF, că aceste amintiri ar putea persista sub o formă inaccesibilă până la vârsta adultă.”