Creștinologul de serviciu al Facebook-ului, Adrian Papahagi, fost membru PMP și profesor în cadrul Facultății de Filologie a Universității Babeș-Bolyai, ne recomandă să folosim strict „imagini cu Hristos sau cu subiect religios în tradiția bizantină, reprezentări antice și medievale sau picturi/sculpturi ale unor imenși artiști preferabil morți acum cel puțin 350 de ani. Se acceptă artiști moderni doar cu discernământ, pour les connaisseurs. Restul este kitsch”.
Iconografia asta a jucat multora feste, de-a lungul vremii, și sigur a născut și unele clișee înțepenit prin mințile multora. De vină sunt și „imenșii ariști preferabil morți acum cel puțin 350 de ani” care nu de puține ori au ilustrat scenele biblice cu Isuși grăsuți, cu obrăjorii rumeni & roz și cu părul blond cârlionțat, ca și cum s-ar fi născut pe la Aarhus într-o familie de urmași ai vikingilor, nu la vreo 50 de kilometri de Marea Moartă.
În nenumăratele ilustrări ale vieții lui Hristos, personajele poartă mai des haine când venețiene, când flamande, cu ceva ghetuțe, decât simlah și sandale, și-s plasate în decoruri cu vegetație bine plouată, nu în deșerturile pietrificate din Cisiordania.
Am văzut chiar ieri o intrare într-un Ierusalim cu temple budiste a unui Isus cu gat și hanbok, mustață ca la hwarangi și ochi oblici, pentru că așa l-a imaginat pe coreanul Kim Ki Chang.
Iconografia etiopiană, puternic inspirată de Bizanțul ortodox, este spectaculoasă iar uneori șocantă și nu doar prin reprezentarea creolă a Mariei pe o ciudată semilună cu un ochi sau prin trăsăturile sfântului Gheorghe din bisericile copte vechi de peste un mileniu.
Staulul în care s-a născut pruncul arată în atâtea tablouri ca unul dintr-o fermă medievală franceză sau italiană, mai rar ca un dâmb sub pământul arid al Iudeei. Nu mai vorbesc de cei trei crai de la răsărit, care, presupus fiind că sunt bogați, au fost imaginați în fel și chip de straie.
Ultima cină a lui Isus cu apostolii săi a fost plasată de diverși artiști, de-a lungul veacurilor, sub măslini dar deseori și în interioare care semănau mai degrabă cu amenajările din epoca în care a fost realizată lucrarea, nicidecum cu Ierusalimul anului 33.
În drumul calvarului spre muntele crucii, mare cât un pat king size, Bruegel-Tatăl a adunat, în apropierea unei mori olandeze de vânt, sute de oameni, parcă o întreagă lume, în costumele vremii pictorului, făcându-l să aproape dispară, în miezul lucrurilor, pe Isus care-și duce crucea, flancat de soldații romani în uniforme spaniole, firească reprezentare a răului, de vreme de Olanda se afla pe vremea lui Bruegel sub ocupație spaniolă.
Rafael, Rubens, Michelangelo, El Greco, Tizian, Fra Angelo ăștia, până la urmă, se califică? Au ilustrat viața lui Isus în parametrii limitați de orizontul universului pe care-l cunoșteau și poate chiar convenabili comercial (marketing renascentist, cum ar veni). Nu știu dacă e sau nu kitsch. Iar faptul că mulți au rezistat testului vremii poate sau nu să fie un răspuns.
Cât despre „pour les connaisseurs”, cine este frecventabil, dintre ăștia care n-au murit așa de mult sau poate chiar mai trăiesc? Marc Chagall se poate? Fritz von Uhde? Gauguin cu Cristosul lui galben? Charles Ndege cu Isusul negru? Sau poate Garcia Martinez, al cărui Ecce Homo a fost „restaurat” de o doamnă binevoitoare în 2012?
Sună un pic a Entartete Kunst, artă degenerativă cum au numit naziștii arta modernă, ce face domnul puritan creștinolog. Și o cam face din convingere. Dar, dacă e să fim purtiani până la capăt, să nu-ți faci chip cioplit. Deloc.
Altfel, da: „Nu trimiteți pe sms, mail, messenger etc. urări colective și nesemnate”. Aici sunt întru totul de acord!