România nu are, cu o lună și jumătate înainte de 1 ianuarie, o agendă a Preșdinției Consiliului UE.
Președinția asta nu e petrecerea de Revelion, să cumperi pe 30 decembrie ce nu ai prin cămară. Și nu avem nimic prin cămară.
Nu a fost stabilit un calendar al rezolvării temelor propuse. De fapt, nici nu există teme propuse.
Victor Negrescu nu a fost în stare să pună pe masă, de când este ministru, un concept de mandat românesc, s-a limitat la a le cere ambasadorilor, dezorientat sau arogant, să organizeze niște evenimente fără să le spună nici ce evenimente, nici care ar trebui să fie mesajul.
Demisia lui Victor Negrescu, astăzi, nu este o mutare de onoare, nu este o capitulare în fața sistemului, nici un strigăt de disperare.
Este doar un gest de paradă al unui personaj care s-a simțit confortabil cu demnitatea de maestru de ceremonii pe cartea de vizită până cu puțin timp înainte ca dezastrul inevitabil să devină evident.
Onorabilă i-ar fi fost demisia în urmă cu multe luni când partidul i-a transmis deschis că nu dă doi bani pe Președinție, pe imaginea țării, pe relația cu partenerii.
Când vom trage linia și vom căuta să explicăm ridicolul în care ne vom afla în fața europenilor, dacă va trebui să poarte un nume, îi vom putea spune și Victor Negrescu.