Bazele militare americane și germane prezentau un interes deosebit pentru Securitate. Pentru a obține aceste informații, securiștii nu se sfiau deseori să ceară unor simpli oameni, fără pregătire militară, să spioneze. Pe de altă parte, americanii aveau date despre organizarea contrainformațiilor militare din România.
La începutul lui septembrie 1957, doi vaporeni au fost anchetați de Securitate la Orșova. Unul a acceptat se pare să fie recrutat, dar celălalt a raportat că a fost interogat două zile. Imediat ce a fost eliberat, a raportat totul căpitanului său de vas și a cerut să nu mai fie trimis în state comuniste, solicitare aprobată ulterior de superiorii din Regensburg. Aceștia au înștiințat imediat Secția Politică a [ ]. Vaporeanul a fost pus să semneze un angajament că va face totul pentru Republica Populară Română, a primit un avans de 300 de lei și i s-a cerut să obțină date despre unitățile americane din Regensburg, Deggendorf, Nürnberg și Grafenwöhr.
Apoi a fost constrâns de Securitate să afle adresa cumnatului său, pe care nu-l mai văzuse din 1940. Navratil (n.r – sau Havratil) era ceh la origine, lucrase la Administrația Porților de Fier înainte să plece în Anglia și era bănuit că lucra pentru serviciile secrete britanice.
Bărbatul trebuia să identifice și foști colegi români angajați la firme de transport naval din Austria și Germania care operau pe Dunăre. Anchetatorul avea o listă cu numele câtorva persoane și era interesat de convingerile lor politice, de activități îndreptate împotriva României și de contrabandă. Securistul s-a arătat în mod special interesat de un inspector, un căpitan, un mașinist și un inginer. Unul dintre aceștia fusese descris ca fiind activ în România ca membru al Abwehr, contraspionajul german, în timpul ultimului război mondial.
Anchetă la băi
După prima zi de anchetă la Orșova, a fost la Băile Herculane și interogat într-o vilă cu balcon la primul etaj. Clădirea, aflată pe un versant, avea o grădină fără gard. În ambele ocazii, același anchetator i-a dat să bea din belșug șampanie. Securistul avea 30 de ani, 1,88 m, vorbea româna și maghiara, era robust și foarte agresiv. Ulterior, a fost identificat de fiul vaporeanului ca fiind șeful Securității din Timișoara.
Bărbatul credea că a fost anchetat pentru că era singurul dintre vaporeni care încă mai avea familie în Orșova. Odată ajuns la Herculane, i s-a spus că se află în sediul Securității. „Te așteptăm de șase luni. Știi cine a făcut posibil ca fiul tău să urmeze școala tehnică? Noi am aranjat asta”. I s-a cerut, drept mulțumire, să semneze o declarație de șapte sau opt pagini scrisă de mână de un securist.
Declarația începea astfel: „Subsemnatul, consimt voluntar să demasc orice dușman străin al RPR”. Cu toate că omul le-a spus că nu e cetățean român și nu putea semna așa ceva, răspunsul a fost că cetățenia nu este importantă. Așa că a semnat și a primit 500 de lei, echivalentul a 83 de dolari, pentru care a semnat o chitanță. La plecare i s-a spus că va fi bine plătit dacă va afla adresa cumnatului și i s-a cerut să se gândească la un nume de cod pe care putea ușor să-l țină minte și apoi a primit instrucțiuni.
Când va ajunge cu nava în Regensburg, o persoană va veni la bord și va întreba în limba germană de un anumit marinar , un nume fictiv. Membrii echipajului vor spune că nu există nimeni cu numele ăsta, agentul de legătură va părăsi nava și el trebuia să-l urmeze și să se identifice cu numele de cod. Agentul de legătură îi va spune apoi ce trebuie să facă.
Agentul Proca și spionul iugoslav
Un anume Konrad Moeller alias Proca, care trăia în Dortmund sau Bielefeld și avea 40 – 50 de ani, fusese recrutat în 1949 sau 1950 în Austria ca informator de către serviciile secrete de la București. Proca fusese arestat de poliția austriacă pentru că avea acte de identitate false, dar grație intervenției unui agent important al Securității a fost eliberat și trimis în România.
În 1951 sau 1952 a fost trimis în misiune în Germania și i s-a dat un radio pentru a-și trimite rapoartele. A fost instruit să ajungă la un anumit statut social înainte de a se angaja în activități de spionaj. Misiunea lui Proca era să umble prin restaurantele și tavernele freceventate de soldații americani și aliați și să strângă informații pe care le auzea în convorbirile acestora. Urma să stabilească contacte cu militarii în timp. Moeller nu a transmis informații militare în România, ci numai mesaje despre situația lui în Germania, considerate a fi doar exerciții pentru a se obișnui cu aparatura.
Aceeași sursă le mai spusese americanilor că înainte de 1953 , nu știa data exactă, un ofițer iugoslav de informații a fost arestat în România și recrutat în timpul detenției ca informator de către un locotenent major al Direcției II Contrainformativă. În 1953 sau 1954, a fost trimis la Karlsruhe unde imediat a început să strângă informații pentru Securitate despre unitățile armatei americane din zonă.
În raportul Armatei americane se arată că sursa care l-a indentificat pe iugoslav a insistat că datele pe care le avea erau de dinainte de toamna anului 1955. Ofițerul iugoslav pare a fi unul și același cu un prespupus ofițer american sau german care opera în zona Manheim. În august 1958, iugoslavul a fost arestat de oficialii germani și închis la penitenciarul din Stuttgart.
Jazz fan club
Pe 15 ianuarie 1964, anchetatorii americani trimiteau un raport superiorilor despre un ofițer român de informații militare care făcea dese călătorii în Occident. Sursa americanilor intrase în Armata română în septembrie 1950 și a fost cadru activ până în 1959 când a fost trecut în rezervă pentru că a vrut să emigreze în Franța. Inițial, acesta fusese chirurg în București la Regimentul 3, redenumit ulterior Regimentul 238, din septembrie 1950 până în decembrie 1953. Timp de aproape jumătate de an în 1952, sursa a fost simultan și chirurg de divizie la Divizia a 2-a. Din 5 ianuarie 1954 până în decembrie 1955 a fost medic militar în cadrul Forțelor Aeriene din București.
După perioada petrecută aici, sursa a lucrat la Spitalul Militar Central între 1956 și 1959 ca medic rezident la Laboratorul de histopatologie. Din februarie până în aprilie 1959 a fost trimis la un regiment de antiaeriană din Giurgiu unde i-a venit ideea să plece din armată și emigreze. Se pare că gradul cel mai mare pe care l-a avut sursa era cel de maior. După o perioadă de patru luni, aprilie – august 1959, în care a fost șomer, medicul s-a angajat ca medic la „Atelierele 9 Mai” din București, o uzină metalurgică.
Medicul era pasionat de jazz, făcea parte dintr-un grup de jazz ai cărui membri călătoreau în străinătate, îi plăcea sportul și chiar devenise arbitru de baschet și volei. În timpul interogatoriului le-a spus americanilor că a plecat din România fiind scârbit de regimul politic și economic și că, dacă aceștia mai vor să-l contacteze, trebuie să o facă fără ca soția sa să afle.
A oferit informații despre un posibil ofițer de informații al Armatei. În clubul de jazz întâlnise un locotenent-colonel care călătorea des în străinătate între 1945 și 1947, în special în Italia și Franța, călătorii pe care le-a întreprins și după venirea comuniștilor la putere. Acesta avea aproximativ 46 de ani, 1,75 m, 75 – 78 kg, păr negru, umeri largi, umbla des în haine sport, era căsătorit și avea o fată în vârstă de aproximativ 15 – 16 ani care era campioana de juniori a României la patinaj artistic. Era un om mândru și rezervat, îi plăceau la nebunie tenisul și hocheiul, era un fan al jazzului, a muzicii franceze și un schior înrăit.
Medicul a putut să facă legătura cu serviciul de informații al Armatei printr-o serie de evenimente care au început în 1954. La începutul acelui an, medicul fusese transferat la Forțele Aeriene unde a înlocuit un coleg care fusese desemnat să urmeze un curs de medicină timp de câteva luni. Comandantul său era generalul-locotenent Nicolau Serghei, ulterior numit șeful Informațiilor militare. (n.r. – acesta fusese șeful NKVD – Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne, securitatea statului sovietc – în România în anii ’30, fiind condamnat pentru spionaj)
Colegul trimis la cursuri trebuia la finalizarea acestora să trateze ofițerii de informații ai Armatei, pentru că Nicolau dorea acest lucru și astfel începând cu 1955 a fost transferat la Informații Militare. La sfârșitul lui 1956 sau începutul lui 1957, l-a văzut pe coleg venind cu colonelul și cu [ ] la Spitalul Militar, ambii purtând uniforme de ofițeri superiori de infanterie. L-a întrebat cine sunt prietenii lui, dar acesta nu a vrut să răspundă.
Câțiva ani mai târziu, în ianuarie sau februarie 1963, medicul l-a observat pe colonel pe o stradă din București purtând din nou uniforma de ofițer al Armatei, de această dată de lt. col. al unități mecanizate, și nu putea să-și explice această schimbare.
Medic militar, turnător
Dintr-un raport din august 1972 întocmit la Hamburg reiese că un alt medic interogat de americani oferise informații despre un securist pe care îl știa din 1956 când acesta era încă civil. Medicul a fost de acord să colaboreze cu Securitatea ca să obțină viză de turist pentru o țară din Vest, dar și pentru ca sora sa să obțină actele de emigrare în Germania.
În timp ce era medic la UM 01659 – Unitatea Militară Chitila de Construcții Căi Ferate, între februarie 1969 și 29 iunie 1970, a fost abordat de un locotenent de Securitate. I s-a cerut să furnizeze informații despre militarii de etnie germană, maghiară sau turcă din unitate. Locotenentul era interesat de: cât de satisfăcuți erau aceștia de unitatea militară, cine discută despre fuga din țară, cine are conexiuni cu străini și cine este agitator împotriva regimului. Sursei i s-au oferit și numele anumitor persoane din unitate ale căror membri ai familei încălcaseră anumite legi împotriva guvernului. Sursa a declarat ofițerilor americani că săptămânal furniza un raport verbal, dar a insistat că nu a făcut rău niciunui coleg militar prin rapoarte negative.
Șantajul din Bacău
”Sunt de acord să ajut serviciile de securitate române să obțină informații de interes militar în Germania de Vest”. Aceasta a fost declarația dată în iunie 1969 de către un individ unor ofițeri de Securitate.
Pe când era în camera sa de la un hotel din Bacău, a fost vizitat de doi bărbați care l-au amenințat cu închisoarea dacă nu va fi de acord să strângă informații militare în Germania de Vest pentru Securitate. Acuzat de răpire, omul a admis că într-o călătorie anterioară în România a întâlnit o țigăncușă sărăcuță în Bacău pe care a luat-o cu avionul la București.
Unul dintre cei doi indivizi i-a spus că fata nu a fost văzută de atunci și a tras concluzia, conform dovezilor, că el a omorât-o și că va fi trimis la pușcărie dacă nu cooperează. La o discuție ulterioară, securiștii i-au spus că i se va rambursa orice cheltuială, dar nu ar trebui să spioneze pentru bani pentru că era destul de înstărit în Germania. A primit și instrucțiuni despre cum să procedeze în viitor dacă va fi contactat de Securitate pentru a se întâlni cu un agent.
Cu aproape o lună înainte de a veni în România, trebuia să trimită fratelui său un pachet pe a cărui hârtie să scrie un mesaj secret și cineva îl va aștepta la graniță. Pentru a scrie acest mesaj, avea la dispoziție un lichid pe care l-a dat americanilor și aceștia l-au analizat. Lichidul conținea 0,4 % nitrat de plumb, folosit de mult timp ca tip de cerneală invizibilă, dar considerat de calitate inferioară și nesigură. Totuși, securitatea mesajului era mărită dacă acesta era scris pe hârtie de împachetat maro. Bărbatul a fost instruit cum să folosească această cerneală pentru corespondența secretă.
Întâlnirea cu specialistul Securității a avut loc la Constanța. Acesta i-a arătat cum să pună apă într-un vas curbat, apoi o flacără sub și să încălzească apa și farfuria. În același timp punea hârtia maro de împachetat deasupra până când hârtia începea să se strângă, moment prielnic pentru scrierea mesajului cu un stilou nou al cărui rezervor conținea substanța cu nitrat de plumb. Omul a făcut această operațiune sub supravegherea securistului de câteva ori, i s-a spus să folosească partea abrazivă a hârtiei și să îmvelească de două ori pachetul.
Mesajul trebuia scris pe interiorul hârtiei, pe partea opusă locului unde era menționată adresa. Securitatea ar fi interceptat pachetul și l-ar fi trimis ulterior reambalat la destinație. Specialistul i-a spus căvor avea încredere în el și îl vor învăța și alte lucruri dacă prima operațiune va reuși. Anchetatorilor americani, bărbatul le-a spus că a folosit o singură dată această metodă la sfârștiul lui august sau începutul lui 196 când i-a trimis fratelui său un pachet. În mesajul secret scrisese că nu a reușit să obțină nici o informație de interes.
Trădătoarea din Brașov
O brașoveancă care a făcut cerere de pașaport pentru a-și vizita mama și fratele în germania, i-a dat de furcă soțului. În octombrie 1968, femeia a plecat împreună cu fiul cel mic al familiei în vârstă de cinci luni, nu înainte de a-i spune băiatului cel mare, Georg, care avea atunci 13 ani, că se va întoarce în maxim două luni. Dar nu a făcut-o.
A trimis în repetate rânduri scrisori soțului în care îi explica că nu poate veni în țară pentru că cel mic este răcit, dar în aprilie 1969 le-a spus clar că nu mai are de gând să revină în România. Totodată, și-a asigurat soțul și fiul că va face tot posibilul, cu ajutorul autorităților germane și a Crucii Roșii, să-i scoată din țară.
La scurt timp, soțul a fost informat că trebuie să se prezinte la Securitatea din Brașov. A fost îndrumat către camera 17 de la etajul trei al clădirii. Aici a fost informat că soția lui este considerată trădătoare și că este anchetat în legătura cu intențiile acesteia. I s-a adus la cunoștință faptul că va fi responsabil pentru orice act ostil pe care soția sa îl va face împotriva României. Anchetatorii au încercat să afle adresa soției din Germania, dar bărbatul nu o știa pentru că femeia trimisese scrisorile din mai multe locuri. Ca urmare, i s-a ordonat să afle adresa.
În iunie 1969, soțul a făcut cerere de reîntregire a familiei, cerere aprobată în septembrie 1970. I s-a spus că emiterea pașaportului a fost făcută la recomandarea Securității și i s-a cerut să dea o eclarație prin care solicita ca soția să fie adusă în România. Cum această acțiune ar fi fost în contradicție cu cererea de reîntregire a familiei, bărbatul a refuzat și securistul nu a mai abordat acest subiect.
Câteva zvonuri în Brașov despre români răpiți de Securitate în Stuttgart și aduși cu forța în România și bărbatul auzise de la un verișor despre cazul unui etnic german din Brașov care a plecat legal în Austria ca turist. Acesta reușise să fugă în Germania, dar fusese adus în țară împotriva voinței lui la cererea soției și condamnat la șapte ani de muncă silnică pentru trecere frauduloasă a frontierei și presupuse activități de spionaj.
Securistul i-a cerut în schimb bărbatului ca, odată ajuns în Germania, să adune informații pentru el despre agitatori și unitățile militare americane și germane. Acesta i-a răspuns că nu este calificat pentru o asemenea activitate, dar a promis că se va gândi doar pentru a nu mai fi presat. Pe 4 octombrie 1970, securistul l-a vizitat pe bărbat în casa acestuia de la Hărman, lângă Brașov, să mai discute despre subiect.
De frica altor amenințări, bărbatul și-a făcut bagajele, și-a luat fiul și a plecat la București mai devreme. A stat la un prieten câteva zile până pe 8 octombrie, data zborului spre Frankfurt. La sosirea în Germania, soția l-a așteptat la aeroport și în drum spre Nürnberg, unde se făcea procesarea imigranților, i-a spus că nu intenționase niciodată să revină în România și dorea să divorțeze pentru că trăia cu un bărbat în Wiesbaden.
Profesorul nesincer din Arad
Circumstanțele l-au adus în 1957 pe un profesor arădean în contact cu Securitatea care l-a convins să semneze o declarație informală că dorește să fie colaborator. Un an mai târziu a fost chemat la Sfatul Popular din Arad și dus la Miliție unde îl așteptau și doi securiști. Timp de șapte ore aceștia au încercat să-l determine să trimită o scrisoare unui fost director de școală din Arad aflat în atenția Securității și care plecase în 1944 în Germania.
La început, profesorul a refuzat, dar fiind amenințat cu doi ani de închisoare a scris scrisoarea. Fostul director nu a răspuns scrisorii, pentru că fusese alertat de rudele colaboratorului care le-a zis ce a pățit la Securitate. Când și-au dat seama de truc, securiștii l-au chemat iar la anchetă și l-au pus să semneze o declarație de confidențialitate. Ulterior, la sfârșitul anilor ’50, unul dintre cei doi securiști l-a sunat de câteva ori și i-a cerut să-l pună în legătură cu ghizi ai grupurilor de turiști străini care să colecteze de la aceștia informații militare.
După invazia sovietică în Cehoslovacia din august 1968 profesorul a fost din nou căutat acasă de un securist care i-a cerut să monitorizeze emisiunile radio și tv din Ungaria și să vorbească cu maghiarii din Arad pentru a afla ce cred ei despre invazie. I-a spus securistului că deja a discutat cu câteva persoane și a ajuns la concluzia că toți sunt de partea guvernului român și, satisfăcut de răspuns, ofițerul a plecat.
Trei ani mai târziu, pe 30 noiembrie 1971, bărbatul a făcut cerere pentru a primi viză de turist în Germania. După ce a așteptat zadarnic pașaportul, a decis să meargă la sediul Securității unde a discutat cu adjunctul Securității arădene căruia i-a spus că vrea să-și ofere serviciile. La mijlocul lui mai 1972 a fost vizitat acasă de un securist responsabil de Liceul nr. 4 din Arad care i-a spus că, dacă vrea pașaportul, trebuie să dea rapoarte scrise despre conferința profesorilor din mai 1971 când s-a discutat oportunitatea construirii unui liceu de limbă germană în Aradul Nou. Bărbatul a fost de acord și a scris rapoartele.
Înainte de vizita planificată în Germania, în iunie 1972, un alt securist l-a vizitat acasă și i-a spus că nu trebuie să spioneze în Germania și nici să strângă informații militare. Trebuia să afle însă unde își țineau emigranții maghiari întâlnirile, în special în zona orașului München. O altă sarcină era să cumpere ziare ungurești de acolo și să le aducă în România. La finalul întâlnirii, securistul i-a cerut o favoare persoanală. Profesorul trebuia să ducă personal sau să trimită prin poștă o scrisoare unei persoane din Hamburg. Înainte să plece din țară, trebuia să îl contacteze telefonic la sediul Securității, dar când a făcut-o i s-a spus că instituția s-a mutat în altă clădire. L-a sunat securistul în schimb și i-a spus să se prezinte la raport la întoarcerea din Germania.
Profesorul a decis să rămână pe meleaguri străine și le-a spus anchetatorilor americani că el nu a fost plătit pentru serviciile făcute Securității, nu a avut parte de un instructaj specific activităților de informații și nici nu a cedat intimidărilor făcute de Securitate ca urmare a refuzului de aborda ghizi turistici.
Americanii menționează în raportul lor că bărbatul pare să fie de inteligență medie, a fost cooperant, dar informațiile sale erau dezorganizate și nu erau de calitatea așteptată din partea unui profesor de liceu. Concluzia era că existau câteva dubii despre veridicitatea declarațiilor profesorului.
Contrainformațiile militare, sub lupă
Dacă profesorul era dezorganizat, nu același lucru se poate spune despre un militar care făcuse instrucția la UM 0135, Centrul de Instrucție de la Câmpina. Sibian de origine, acesta le descrisese detaliat americanilor în ce consta instrucția unităților de contrainformații militare din România, ce armament aveau, cum funcționează unitățile respective, care era traseul informațiilor secrete. Le-a desenat și o diagramă cu structura acestor unități. Militarul care oferea aceste informații fusese operator telefonist la Batalionul VI Pază în Galați și Brigada 54 din Constanța din iulie 68 până în martie 1969.
