Cel mai mare pericol pe plan extern era considerat de Securitate emigrația. ”Miracolul economic vest-german” prezenta un interes deosebit pentru angajații acesteia care căutau să racoleze informatori din rândul etnicilor germani, în special dintre cei care doreau să emigreze sau care aveau rude în România.
Oficialii de la București au decis în 1959 să nu se mai opună emigrărilor și au dat undă verde celor care doreau să plece. Se așteptau să primească vreo 1.000 de cereri, dar au fost depuse în schimb 120.000, ceea ce i-a luat prin suprindere pe comuniști. Așa că au început să pună din nou obstacole în calea emigrării, mai ales că se țara pierdea forță de muncă bine calificată, în special ingineri și tehnicieni.
Germanii, evreii și armenii au profitat cel mai mult de liberalizare. În 1959 guvernul de la București a decis să stopeze, preț de câteva luni, plecarea evreilor, România răspunzând astfel intervenției unor state arabe. Rezolvarea cererilor dura ani de zile, iar solicitantul trebuia să renunțe la locul de muncă înainte de a-i fi primit dosarul de emigrare.
De multe ori se întâmpla ca autoritățile să retragă pașaportul de emigrare eliberat și să ceară bani solicitantului. Cum acesta nu mai avea un loc de muncă, nu mai dispunea nici de bani. Șpaga era, de altfel, soluția cea mai rapidă și aproape singura cale de rezolvare a cererilor. „Der Bakschisch” se cerea exclusiv în valută, cam între 3.000 și 4.000 de dolari. Se practica și șantajul pentru obținerea actelor.
Vrei să pleci? Colaborezi!
Un exemplu este cel al unui etnic german din Banat care dorea să plece din țară. S-a născut și a trăit numai în Anina, un oraș care avea o importantă comunitate germană (n.r. – denumirea germană a orașului este Steierdorf) și lucrase ca miner și apoi la serviciul personal la mina de cărbune din zonă. În mai 1956, după ce a aplicat pentru viza pentru Germania, a fost chemat la Securitate în Anina. Anchetatorul, un locotenent descris mai jos, i-a spus că înțelege că vrea să-și reîntregească familia, soția fiind deja stabilită în Germania.
Pentru a obține actele de emigrare, locotenentul i-a cerut să coopereze cu Securitatea și i-a spus că munca de informații în Germania nu va fi periculoasă și că va fi în contact cu alți agenți români. În schimb, pentru serviciile sale, ar fi primit suficienți bani încât să se pensioneze în scurt timp. Dacă ar fi acceptat, ar fi fost instruit la București înainte de plecarea definitivă. Omul a refuzat și ca urmare alte detalii nu au mai fost discutate și nici nu a mai fost abordat ulterior de vreun alt securist.
A primit actele și a plecat în 15 martie 1958. Când a ajuns în Germania, a fost interogat în legătură cu Securitatea pe 17 martie 1958 în tabăra de refugiați din Piding, ca toți ceilalți imigranți care veneau din România. Abia ajunsese de două zile din România. A povestit ofițerilor americani că se angajase la mină în 1952. Unul dintre foștii lui colegi de mină, pe care îl știa de când era copil, plecase în 1952 să se facă securist.
După ce a terminat o școală de securitate și a revenit în Anina ca locotenent, a fost numit responsabil de investigarea actelor de sabotaj sau a breșelor informațiilor secrete de la mină. Avea aproape 29 de ani în 1958, era căsătorit, avea doi copii. Era descris ca având păr negru, ochi negri, mustață neagră, buze mari, gură mare și mergea ca o maimuță și întorcea capul după femei, căsătorit fiind pentru a doua oară.
În timpul serviciului, umbla fie în uniforma de locotonent major, fie în civil. Numele original era [X], dar a adoptat numele tatălui său vitreg. În mai 1956, el i-a oferit sursei ajutorul să emigreze în Germania dacă ar fi acceptat să lucreze, odată ajuns acolo, ca agent pentru Securitate. Omul a refuzat oferta și l-a văzut ultima oară pe securist în martie 1958, înainte să plece din țară.
Un subordonat al acestuia era tot locotenent major. La 29 de ani nu era căsătorit, era blond cu ochi verzi, față rotundă și vorbea fluent maghiara datorită originilor sale. Vorbea româna cu un puternic accent maghiar. A început să lucreze pentru Securitatea din Anina în 1956 și sursa l-a întâlnit ocazional. Tot timpul conducea un jeep și părea că muncește în satele de lângă oraș.
Anchete, anchete
În februarie 1956, sursa fusese interogată și forțată să semneze o declarație împotriva unui profesor german, al cărui nume nu și-l amintea, care fusese acuzat de activități pro-naziste în timpul războiului. Anchetatorul era un locotenent de la Securitatea din Oravița, avea 34 de ani, păr negru, ochi albaștri, față lungă, nas lung și ascuțit, părea a fi țigan. Venea la Anina o dată pe săptămână și interoga oamenii la biroul Securității. Când a refuzat să semneze o asemenea declarație, anchetatorul l-a reținut peste noapte și l-a amenințat. A doua zi i-a dat totuși drumul.
În 1955 un alt locotenent din Anina îl anchetase în legătură cu un act de sabotaj care avusese loc la mina de cărbune, când un utilaj a fost distrus. Omul a reușit să demonstreze în timpul interogatoriilor că nu este vinovat. Anchetatorul era avea 35 de ani, fusese mecanic de profesie, avea păr castaniu, față rotundă, mustață castanie. Comunist înflăcărat, era căsătorit, avea doi copii și purta aproape întodeauna uniforma. Era cunoscut pentru că tot timpul îi presa pe mineri și pe cei de la tehnic să mărească producția de cărbune. Sursa considera că locotenentul avea un caracter urât.
Un alt securist care se plimba des prin minele de cărbuni din Anina era un locotenent major. Avea 31 de ani, era căsătorit, doi copii, părea a fi țigan, avea față lungă, nasul subțire, ochi negri și părul negru. Și el umbla tot timpul în uniformă. Sursa îl cunoscuse în 1956 când acesta a fost trimis să lucreze la Securitatea din Anina, dar nu știa care sunt motivele pentru care se plimba prin mină și nici nu a avut contact direct cu el.
Întâlnirile sursei cu Securitatea nu erau rare. În august 1952 el a fusese anchetat de căpitanul Drucker, ulterior avansat maior la Timișoara. Drucker l-a interogat la Oravița legat de presupuse activități ilegale și că ar fi ascuns arme în casă. În urma investigației, a fost condamnat la trei ani de închisaore, dar a fost eliberat după doi. L-a văzut pe Drucker în 1954 la Timișoara și în 1958, înainte să plece din țară, a auzit că aceste ajunsese șeful Securității Timișoara.
De fel din Reșița, Drucker în vârstă de aproximativ 49 de ani, era căsătorit, avea câțiva copii, ochi verzi, păr castaniu des și avea un semn din naștere pe obrazul drept. Fusese sculer de profesie, era considerat inteligent și vorbea fluent maghiara și germana.
Ce pot face un tapițer și o casieriță
Unul dintre informatorii Securității din Anina era un anume Josef Cornet, ultima sa adresă cunoscută de sursă fiind pe Strada Victoriei. Cornet era tapițer de meserie, avea 54 de ani, era etnic german, avea ochi verzi, un nas mare și gros, urechi și mâini mari. Era căsătorit și avea o fată.
Sursa se știa cu Cornet din copilărie. Acesta fusese condamnat la patru ani de închisoare pentru activitățile sale naziste din timpul războiului și a fost eliberat după doi ani, după ce a fost de acord să coopereze cu Securitatea. Lucra pentru doi dintre ofițerii menționați mai sus, unul dintre ei vizitându-l destul de des în atelierul de tapițerie. Ce discuta acesta cu Cornet, numai ei doi știau, sursa nu avea nici cea mai vagă idee. În decembrie 1957, Cornet i-a dezvăluit sursei că a fost însărcinat să o urmărească și să raporteze în scris despre activitățile și convingerile politice ale acesteia.
Un alt informator al Securității era o tânără de18 ani. Născută chiar în Anina, era necăsătorită, avea păr castaniu, ochi verzi, față lungă, nas mic, tipul de femeie ușoară. Sursa o știa de când ea era copilă și, din ce își amintea, ultima oară când o văzuse tânăra era casieriță la o măcelărie naționalizată și membră activă a Uniunii Tineretului Muncitoresc. Tot în decembrie 1957, sursa a aflat de la o persoană că este informatoare a Securității și că are atâția bani încât putea să-și permită haine scumpe.
URMĂREȘTE-NE pe GOOGLE NEWS!