O afacere ticluită la sfârșitul anilor ’80 de două firme de comerț exterior din subordinea Securității (Informații Externe) a pus grav în pericol sănătatea oamenilor și a fost la un pas să distrugă Delta Dunării.
Din 4.000 de tone de reziduuri extrem de toxice, 2.400 de tone au fost donate Consiliului Popular Sulina de o firmă străină, așa cum reiese din corespondența dintre gen.mr. Emil Macri și gen.col. Iulian Vlad, șeful Securității.
Unele dintre deșeuri au ajuns în construcțiile din Constanța, altele urmau să fie folosite în agricultură, în județul Olt, locul de baștină al tovarășului Nicolae Ceaușescu.
Afacerea, pusă la cale de securiștii de la Externe a dus la condamnarea câtorva persoane cu rang mic, a atras atenția Interpol și a Congresului SUA.
Adevărații artizani ai acestui contract dubios nu au fost niciodată pedepsiți.
Din informațiile aflate la Consiliul Național pentru studierea Arhivelor Securității reiese totalul dispreț al Informațiilor Externe față de români în goana Securității de a produce cât mai multă valută pentru regimul comunist.
Reziduurile chimice extrem de toxice proveneau din mai multe țări europene și au fost aduse în România de firma Kimika din Liechtenstein în baza unui contract încheiat cu Administrația Portului Liber Sulina.
Primul transport, 18.560 kg, a ajuns la Sulina în data de 10 martie 1987 și a venit din Elveția cu trenul și barjele.
Al doilea transport a avut loc în data de 24 martie 1987, cantitățile de 15.270 kg și 26.100 kg fiind expediate pe calea ferată în două vagoane.
Pe 14 aprilie 1987 a sosit în portul Sulina o navă grecească care trasporta 584.361 kg de deșeuri.
Treisprezece zile mai târziu, o nava turcească aducea 828.831 kg.
Ultimul transport a fost și cel mai mare. În 7 iulie 1987, nava multitanc Holsatia sub pavilion panamez, dar cu armator din Hamburg, a adus 2.510,541 tone reziduuri.
Acestea din urmă au fost stocate în nava PRAHOVA, un petrolier dezafectat aflat în Portul Liber Sulina.
„Specialiștii Ministerului Industriei Chimice și Petrochimice au analizat substanțele și au informat că în cazul în care firma străină nu va ridica imediat produsele respective, este necesară neutralizarea urgentă a acidității lor, deoarece există pericol iminent de străpungere a pereților navei și de deversare a produselor deosebit de toxice în apele din zona portului Sulina, cu toate consecințele ecologice, economice și sociale grave ce pot decurge dintr-o astfel de situație.”, se arată în corespondența internă a Securității.
Aceste informații au fost trimise și Elenei Ceaușescu la Cabinetul 2.
Specialiștii au analizat substanțele abia în februarie 1989 la aproape doi ani de la aducerea acestora.
„S-a stabilit că produsele lichide respective sînt un amestec de hidrocarburi cu un ridicat conținut de clor (60-66%), puternic toxice (comparabile cu dioxina) și cu efecte corozive intense asupra pereților metalici ai tancurilor. Din cauza acestor proprietăți ele nu pot fi utilizate în nici un scop, iar tehnologiile și instalațiile din țara noastră nu permit distrugerea lor decît în condițiile unor grave riscuri de intoxicare a populației și de poluare a mediului înconjurător”, a fost concluzia specialiștilor.
Dioxinele sunt substanțe extrem de toxice care produc cancer.
În urma acestor analize, ministrul Industriei Chimice și Petrochimice a trimis conducerii superioare de partid o notă în care preciza că: „ se impune ca Ministerul Comerțului Exterior și Cooperării Economice Internaționale să acționeze la firma străină care a adus reziduurile, să urgenteze scoaterea acestora din țară.”
Dar acest minister ignora situația: „ Sînt și date din care rezultă că Ministerul Comerțului Exterior și Cooperării Economice Internaționale nu se implică nici în prezent în rezolvarea fondului problemelor cu care se confruntă Administrația Portului Liber Sulina. Ca urmare, aceasta se află deja în tratative cu alte firme străine în vederea aducerii în portul Sulina și a altor substanțe chimice reziduale.”
Un document din 3 aprilie 1988 conține suficiente informații pentru a afla cum s-a derulat afacerea:
„În luna august 1987, printr-o convenție încheiată cu firma străină menționată, Intreprinderea de Comerț Exterior „CHIMICA” s-a obligat să preia produsele depozitate în portul Sulina, în vederea valorificării lor pe piața internă.
De menționat că, înainte de încheierea convenției, Intreprinderea de Comerț Exterior „CHIMICA” a fost atenționată de Consiliul Național pentru Protecția Mediului Înconjurător că introducerea în R.S. România a unor substanțe toxice nu se poate realiza decît după obținerea avizelor prevăzute de Legea 3 (sau 8)/1973 și Decretul 466/1979, respectiv ale Consiliului Național pentru protecția Mediului Înconjurător, Ministerului de Interne, Ministerului Sănătății, Ministerului Industriei Chimice și Petrochimice, Ministerului Agriculturii, Ministerului Industriei Alimentare și Consiliului Național al Apelor.
Ignorînd aceste precizări, Intreprinderea de Comerț Exterior „CHIMICA”, s-a angajat să întocmească formalitățile legale aferente introducerii reziduurilor respective în țară, fără să ceară partenerului extern să-i pună la dispoziție documentele necesare referitoare la compoziția chimică a fiecărui produs, procesul tehnologic de bază din care provine, domeniul în care poate fi folosit, implicațiile generate asupra mediului înconjurător etc.
Încercările făcute ulterior pentru a stabili caracteristicile respective prin analize în laboratoarele specializate din țară, nu au dat rezultatele necesare, și, ca urmare, Intreprinderea de Comerț Exterior „CHIMICA” nu a obținut avizul nici unuia dintre organele menționate de legislația în vigoare.
Pe baza unei înțelegeri stabilite la 29 mai a.c., Intreprinderea de Comerț Exterior „CHIMICA” a concesionat în favoarea Intreprinderii de Comerț Exterior „CARPAȚI” drepturile și obligațiile ce-i reveneau din convenția încheiată la 23 august 1987 cu firma străină „KIMIKA”.
Fără a avea avizele prevăzute de lege, Intreprinderea de Comerț Exterior „CARPAȚI”, a scos din depozitul de la Sulina și a introdus în țară cantitatea de 323 tone reziduuri pe care-a vîndut Antreprizei Generale de Construcții Montaj Constanța pentru a fi folosite ca material hidroizolant în lucrări de construcții.
De asemenea, intenționează să transporte pe Dunăre, pînă în portul Corabia, iar de aici cu mijloace auto, încă circa 2500 tone de substanțe combustibile, în vederea folosirii lor drept carburanți pentru tractoare la unități agricole din județul Olt.
Specialiștii în materie apreciază că menținearea situației din portul Sulina și, mai ales, introducerea în țară a unora dintre reziduurile în cauză – înainte de a se stabili cu certitudine care sînt proprietățile acestora și ce riscuri comportă utilizarea lor în diferite domenii de activitate -, este de natură să amplifice starea de pericol, cu consecințe imprevizibile asupra vieții persoanelor și securității unor unități economice.”
Tabelul cronologic arată birocrația în rezolvarea cazului, erorile gramaticale aparțin celor care au întocmit documentul:
– La 17.03.1987 Biroul de securitate Sulina trimite 2 probe.
– La 19.03.1987 Securitatea județeană Tulcea raportează la Direcția a II-a după depozitarea reziduurilor, trimite eșantioanele pentru expertiză și se cere comunicarea rezultatelor analizei chimice.
– La 15.05.1987 Securitatea județeană Tulcea revine la adresa de la punctul 2, menționînd că nu s-a primit rezultatul analizelor.
– La sugestia Securității județului Tulcea la 27 mai 1987 A.P.L. Sulina se adresează I.C.E.C.H.I.M. București solicitînd efectuarea de verificări asupra caracteristicilor unor mărfuri anexînd lista cu caracteristicile cunoscute.
– La 08.06.1987 Ministerul Industriei Chimice – Institutul Central de Chimie răspunde A.P.L. Sulina că problemele prezintă periculozitate.
– La 25.06.1987 Direcția a II-a ne confirmă toxicitatea produselor respective.
– La 11 iulie 1987 Securitatea județului Tulcea informează U.M. 0650 asupra periculozității substanțelor depozitate urmare a contractului du firma „KIMIKA” și trimite copii după buletinele de analiză.
– În luna august sau septembrie 1987 tov. General maior MACRI EMIL împreună cu tov. inspector șef colonel GHEORGHITA CHIVU și șeful securității județene lt.col. MILEA TUDOREL însoțiți de un lucrător criminalist se deplasează la Sulina, se inspectează depozitele și se face un foto-album.
– La 02.09.1987 Biroul Național Interpol – București, la solicitarea Interpol Roma cere clarificări în legătură cu reziduurile de la A.P.L. Sulina.
– În vederea întocmirii răspunsului, la 14.10.1987 se solicită U.M. 0650 și U.M. 0544 eventuale clarificări privind răspunsul care să fie dat B.N. Interpol – București (nu s-a primit răspuns și nu s-a răspuns)
– În luna mai 1988 obținîndu-se informații că se preconizează expedierea în țară a reziduurilor chimice șeful securității județene se deplasează la Sulina și obține copii de pe materialele care confirmă acest lucru și implicarea firmei ICE Carpați.
– La 25.05.1988 s-a raportat la Direcția a II-a Mr. BERCARU CONSTANTIN Tov. general maior MACRI se afla în teritoriu cu ocazia vizitei de lucru a tov. secretar general.
– Pe 29.05.1988 un curier special (lt.maj. MATACHE POMPILIU) a predat la Direcția a II-a xerocopii de pe buletinele de analiză de la Sanepid Tulcea și Ministerul Construcțiilor Industriale.
– La sfîrșitul lunii iunie Direcția a II-a trimite în xerocopie informarea cu situația la zi a reziduurilor.
La data de 19 august 1988, Inspectoratul Județean de Securitate Tulcea a trimis Direcției a II-a următoarea informare:
„Din datele pe care le deținem rezultă că în cadrul Administrației Portului Liber – Sulina, pe motonava „PRAHOVA” continuă să fie depozitate în prezent circa 2.500 tone reziduri petroliere, plus 350 tone reziduri rezultate din spălarea navei „HOLSATIA” sub pavilion R.F.G., cu care au fost aduse cu aproximativ un an în urmă.
Pînă în prezent nu se cunoaște stadiul de corodare al corpului navei, nefiind întreprinse nici un fel de măsuri în acest sens.
Alt aspect este acela că, rezidurile petroliere depozitate în navă sînt vîscoase și că perioada optimă de evacuare a lor este timpul călduros, cînd rezidurile devin fluide și că această operație va fi aproape imposibilă la temperaturi mici.
Motonava PRAHOVA este sigilată, iar paza acesteia este asigurată în mod corespunzător.”
Fostul ofițer de informații externe, Vasile Turcu, condamnat la moarte pentru că a fugit în Occident, a explicat într-un articol că responsabilitatea operaţiunilor valutare speciale pe teritoriul României a revenit Secției de contraspionaj economic din Direcţia a III-a, respectiv UM 0650. Inițial, această structură supraveghea informativ comercianţii străini şi reprezentantele comerciale străine pe teritoriul României.
UM 0544 era indicativul numeric al Centrului de Informaţii Externe, unitate centrală a Securităţii. Era practic noua denumire a Direcției de Informații Externe. Mihai Pelin scria în „Culisele spionajului românesc” despre apariția UM0544 că năravurile instituției nu s-au schimbat „unul din principalele ei obiective rămânând până în decembrie 1989 goana după valută. Manipulaţiile cu valută au reactivat iar corupţia şi lanţul trădărilor s-a perpetuat până pe ultima sută de metri a regimului comunist”.
Afacerea din firma Kimika și Securitate a ajuns și pe masa Congresului American în 27 iulie 1989.
Conform documentelor din Camera Reprezentanților, deșeurile foarte toxice aduse la Sulina proveneau din Italia, Olanda și Republica Federală a Germaniei.
În iulie 1988, reprezentantul firmei Kimika din Liechtenstein, Hugo Weinstein, a fost condamnat la 18 ani de închisoare.
O știre din 19 iulie 1988 a Associated Press, care citează Agerpres, dezvăluie și cine sunt românii care au fost condamnați în urma acestei afaceri.
Potrivit Associated Press, publicul a aflat despre această afacere abia în iunie 1988 când mai mulți membri importanți ai Partidului Comunist au fost sancționați.
Printre aceștia, ministrul Comerțului, șeful Comitetului de Stat al Planificării și șeful Vămilor.
Dumitru Găvănescu și Silviu Nistor, foști directori ai Portului Sulina, au fost condamnați la câte 11 ani. Mihai Micu, alt fost director al portului, a primit 13 ani.
Ioan Tetu și Ion Rupedeal, doi foști directori ai ICE CHIMICA, au fost condamnați la câte 12 ani. Pentru un al treilea funcționar de rang înalt al ICE CHIMICA, Virgil Popescu, judecătorii au stabilit o pedeapsă de 14 ani.
Procesul a durat două zile.
Episodul VIII. Timișoara. Cum învârtea Securitatea cheița Justiției
Vaccinul antigripal din Uniunea Sovietică, scump și cu efecte dezastruoase pentru români